@ :pana mereu, Gabriel Dalis (pentru Steaua)

Două, trei puncte

La editura Charmides a apărut în 2010 antologia lui Gabriel Daliş, : până mereu, cuprinzând poeme din cele patru volume apărute până acum (între 1996 şi 2005), precum şi cinci poezii inedite. Dincolo de scopul efectiv de antologare, acest volum pare să aibă ca principal scop aducerea la lumină a unui poet care nu s-a bucurat de o distribuţie efectivă până acum, cărţile lui precedente, editate la Iaşi şi Suceava, nefiind în general cunoscute.

„:trebuia să-ţi fi vorbit de felul meu de a merge pe stâlpi/ în spatele unui iepure” (p. 69). Cam aşa este şi poezia lui Gabriel Daliş, asemeni unor paşi făcuţi la înălţime, fără frânghie de siguranţă, balansând riscant pe muchia subţire dintre sugestie şi evazionism, imaginile de cele mai multe ori monocrome ori în tonuri de gri funcţionând asemeni unui magnet care atrage pilitura sensului poetic. Într-un decor saturnian, poezia lui Daliş, plină de tăceri apăsătoare, de câini care scâncesc la uşi, de scrâşnituri, de orbi sau muţi, este uneori seacă, rece, săracă, însă nu secătuită de expresie poetică, este poezia unui „nu” mai mult sugerat decât trântit confesiv, un „nu” atât de diferit de cel al poeţilor generaţiei 2000: „am fiinţa tremurată şi nu vorbesc” (p. 24), „iartă-mă. nu ţi-am scris// cuvântul/ nu cuprinde/ înţelesul ezitării” (p. 54), “gabriel daliş plânge/ cu inocenţa încă vie şi beteagă” (p. 20). Trei citate relevante, trei motive pentru a fi pus la zid de poezia ultimei promoţii autohtone, pentru că deşi se raportează la corporalitate, vocea lui Daliş declară în repetate rânduri că „nu am corp”, „mă simt fără corp”. Acest lucru nu trebuie înţeles nicidecum într-un sens mistic ori metafizic, decât poate în calitate de componentă secundară a discursului, ci ca un „nu, mulţumesc” condescendent adresat visceralităţii ca unealtă.

Poemele cu adevărat antologabile alternează cu simple notaţii poetice fără direcţie ori cu crochiuri apăsătoare bacovian. Filonul narativ lipseşte, neexistând vreo intenţionalitate în acest sens, lucru care-l depărtează pe Gabriel Daliş şi mai mult de poezia care face carieră în ultimii ani.

Ceea ce poate capta atenţia cititorului este o serie de poeme în care distanţa dintre obiectele comparate este atât de mare încât legătura dintre cele două aproape plesneşte, în care alăturarea surprinde însă nu stânjeneşte, în care semnificatul şi semnificantul sunt alese cu adevărată inspiraţie, aceste caracteristici fiind duse până la nivelul la care putem să vorbim de suprarealism răzleţ: „l-am cunoscut pe baudelaire în lift.// mergea la o înmormântare de pinguini,/ încălzea sub braţ/ un ulcior cu zăpadă” (p. 69), întreg poemul brăţări fiind scris în aceeaşi notă.

Două versuri care m-au frapat şi mi-au trezit interesul pentru poezia lui Gabriel Daliş încă dinainte să îi citesc volumul sunt acestea: „lângă lesa lui shamrock eu am găsit/ poemul câinilor despre oameni” (p. 62). Poate părea o găselniţă, însă în momentul în care am pus la îndoială expresia, curiozitatea era deja stârnită. E drept, antologia conţine şi un text intitulat poemul lui shamrock, însă acesta nu pare să fie răspunsul. În locul celor două puncte de la începutul titlului cărţii şi de la începutul fiecărui poem ni se oferă, de fapt, trei puncte, dar, totuşi, poate aici e cu adevărat găselniţa.

@ Dan Lungu – In iad toate becurile sunt arse

S-a spart gaşca

 

Trebuie să recunosc că relaţia pe care am avut-o cu proza lui Dan Lungu până acum a fost una plină de suişuri, dar, mai ales, de coborâşuri. Raiul găinilor m-a entuziasmat la prima lectură şi a rezistat la o a doua, pe care mi-o doream cât mai critică, în sensul exigent şi pompos al termenului. Sînt o babă comunistă, al doilea roman, l-am privit ca pe o bizarerie, un discurs cu prea puţine intenţionalităţi şi sensuri, dar cu o naraţiune bine închegată, un roman decent şi plăcut la lectură, care curge uşor şi este, cel puţin pentru cineva născut la sfârşitul anilor ’80, uşor de digerat, cu secvenţe similare episoadelor din prima parte a Amintirilor din Epoca de aur, benign, amuzant, fără a fi o carte extraordinară. Totuşi, scuturat puţin, romanul părea să-şi scoată la iveală cam uşor cusăturile din aria sociologiei, pe scheletul construcţiei romaneşti, destul de golaş de altfel, fluturând câteva steaguri găurite şi bătute de ploaie.

Asta m-a făcut să aştept cu un interes bivalent următoarea carte. Până la Cum să uiţi o femeie, am citit cele două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă şi Proză cu amănuntul, în care, ca în majoritatea volumelor de proză scurtă din colecţia Ego.Proză de la Polirom pe care le-am citit, am avut parte atât de motive de bucurie ca cititor, cât şi de câteva ridicări perplexe din umeri, întrebându-mă naiv: “Aşa, şi?”. Eterogene ca relevanţă, textele scurte ale lui Dan Lungu, de la simple exerciţii de stil şi limbaj la mici bijuterii sau posibile proiecte de dezvoltat, mi-au demonstrat încă o dată că mă aflu în faţa unui autor care stăpâneşte şi dozează foarte bine naraţiunea, cel puţin pe spaţiu mic şi mediu, un prozator căruia nu îi este frică să experimenteze cu registrele, cu spuma argoului şi cu discursurile minore, un scriitor care preferă să rişte şi să se joace, uneori servind cecuri în alb pe care uită să le mai acopere, dar care per total are, atât la nivelul deprinderilor, trucurilor şi ustensilelor, cât şi la nivel global, ca proiect şi atitudine, cam tot ce are nevoie un prozator bun pentru a se impune în momentul actual.

Cum să uiţi o femeie, contrar subiectului şi vâlvei construite în jurul cărţii, mi se pare cea mai slabă carte a lui Dan Lungu (singura slabă propriu-zis), un volum care nu am înţeles ce vrea de la mine ca cititor şi cu care nu am putut să interacţionez sau să rezonez în niciun fel, cu excepţia câtorva fragmente privite disparat, motiv pentru care nu voi mai lungi explicaţia.

Astfel, la apariţia romanului În iad toate becurile sunt arse (Polirom, Fiction Ltd., 2011), mai ales ştiind, din ceea ce a declarat în câteva rânduri Dan Lungu, că naraţiunea porneşte de la dezvoltarea prozei scurte care dă titlul volumului Băieţi de gaşcă, un text care înafară de o mânuire de invidiat a argoului nu părea să ofere un potenţial prea mare, curiozitatea mi-a fost stârnită din nou.

Romanul e împărţit pe două paliere narative distincte, perspectivele alternând de la un capitol la altul. Primul, narat la persoana întâi, marcat în text prin italice, este dezvoltarea subiectului din Băieţi de gaşcă, povestea lui Franzelă, o naraţiune înrudită de aproape cu Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, puţin chiar cu Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T.O. Bobe (însă de dimensiuni considerabil mai mici decât cele două romane), un text absolut delicios care rareori întinde prea tare coarda limbajului şi care, având în vedere densitatea de expresii licenţioase/ pagină, este unul cât se poate de cuminte şi de aşezat, cu toate balamalele bine strânse. Povestea zisă de un fost găşcar (al Botoşaniului?), numitul Franzelă, începe aşa: “Să-mi trag una, îmi amintesc totul, de-a fir a păr, că mă şi sperii, să nu fie vreo boală, ceva. Nimic din ce s-a întâmplat în viaţa aia din liceul ăla de doi bani nu vrea să se şteargă. Stau toate căcaturile lipite ca abţibildurile pe creierul meu alcoolizat, în puii mei, şi, oricât le-ai râcâi cu unghia, nu se lasă zgâriate un milimetru, parcă-s tatuate pe pielea creierului, dacă scârba asta de creier o fi având vreun fel de piele.” (p. 14) Pe acest plan, Dan Lungu mizează puternic pe naraţiune şi limbaj, pe comicul de toate culorile şi gusturile, pe empatia cititorului fermecat, fie din melancolie, fie din alte motive, de înlănţuirea de întâmplări naive, gratuite şi, uneori, absolut tembele şi burleşti ale derbedeilor liceeni Fasolă, Bastârcă, Paganel sau Capalb, pe care îi cam “doare-n bască” de regim şi vor doar să se “dixtreze”.

Al doilea plan narativ, la persoana a III-a, îl are ca personaj principal pe acelaşi Franzelă, (re)devenit între timp Victor, abrutizat şi inadaptabil la realităţile sociale, cu o căsătorie eşuată şi o nevastă pe care n-o mai recunoaşte, fost taximetrist şi actual prestator de servicii de filaj la limita legalităţii, un personaj care, la propriu şi la figurat, ştie unde e îngropat Moş Crăciun. Pe acest filon, proza lui Dan Lungu capătă profunzime şi mize estetice complexe, discursul impersonal al naratorului deschizând mult mai multe portiţe de interpretare decât capitolele celuilalt palier, reuşind cam tot ce ratează, într-un fel sau altul, în Cum să uiţi o femeie.

Totuşi, cheile de interpretare şi tensiunea internă a textului nu trebuie căutate într-o zonă sau alta, ci tocmai în dialogul dintre cele două perspective narative, în modulaţiile şi alternanţele celor două, aspect care îi iese lui Dan Lungu mai bine decât în oricare alt roman de până acum. Modul în care capitolele se succed şi se echilibrează unul pe celălalt, modul în care se îmbină, se completează sau se resping, golurile pe care le lasă sau le acoperă spaţiul dintre fragmente, acesta e unul din atuurile romanului În iad toate becurile sunt arse.

Un alt câştig al acestei cărţi este faptul că, pentru prima dată, miza este cu adevărat, în exclusivitate, literatura. Textul nu are nevoie de cârje de niciun fel, de schele ajutătoare din exterior, de raportări la discursuri exterioare pactului ficţional (ca în romanele precedente), ci se susţine totalmente prin arhitectura lumii pe care o creează prin mijloace şi efecte artistice. În iad toate becurile sunt arse nu este o carte despre ceva, ci o carte şi atât, una bună, cea mai bună a lui Dan Lungu de până acum.

Bogdan Odăgescu

(pentru Echinox)

@ Vancu, Sebastian in vis (pentru Steaua)

„Sebastian şi mustăţoiul lui Nietzsche…”

La fel ca Dan Coman, care între Ghinga şi proaspătul roman, Irezistibil, a ales să ne desfete cu Dicţionarul Mara, Radu Vancu, între două volume de poezii (Monstrul fericit – Cartier, 2009, şi Amintiri pentru tatăl meu – Vinea, 2010), s-a decis să exploreze imaginarul patern şi infantil, oferindu-ne bijuteria de carte numită Sebastian în vis, apărută la Tracus Arte acum câteva luni. Volumul s-ar putea să nu fie o surpriză pentru cititorul român, mai ales pentru cel internaut, deoarece cartea, înainte de a apărea pe hârtie, a fost publicată episodic pe un blog omonim, însă încorsetată între coperte şi primind botezul ISBN-ului, receptarea se schimbă oarecum, însuşi mediul cerând o altă abordare.

„Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”, el este „un model upgradat de bebeluş”, având-o pe „naşa Artă”, infant care din primele rime ne aduce aminte de Gellu Naum şi de al lui Apolodor, de imnul lui T.O. Bobe închinat frizerului nea Gică, Bucla, ori de ludicul multor versuri din Levantul lui Cărtărescu. Când citim, tot în Cântul I, rime precum „Pe neocortexul lucios, toate informaţiile lumii le dă pe derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite. Prin transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie, încă vie, palpitând în stomacul neuronal”, afinităţile cărtăresciene sunt şi mai evidente. Acelaşi Sebastian, deloc şocant lucru, „adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov” într-o lume populată de broscoporci, pisicâini şi fluturcai ivănescieni, unde Omuleţul din Subterană, care-l invocă pe „străunchiul nostru Fiodor”, consumator de ceai de valeriană, avid să afle secretul alchimic al transformării laptelui praf în lapte natural, devine un… nietzschenian Supra-Omuleţ, fermecător personaj malefic de basm, punând la cale infame suplicii pentru bebeluşii Sibiului, dorind să nască „din ou Omuleţul Nou, cu suflet infim în corpul infirm, fără istorie, fără memorie, purtând, în minima inimă, morala minimă”. Noroc cu cei trei magi zburând dinspre răsăritul Tadjikistan: Neghiniţă, Statu-Palmă-Barbă-Cot şi „Nietzsche-piticot”, călare pe mini-behemot, urmaţi de „armiile pitice”, care apar providenţial pentru a se închina micului Sebastian.

Dintr-un pufăit de suzetă, lumea devine poză de gazetă, din care Sebastian se desprinde. Călătorii cosmice urmează, spaţiotimp möbiano-dantesc cu Nietzschulică pe post de călăuză, în care „cu pampersul jenându-l un pic la mers, Sebastian se plimbă de-a buşile prin Univers”, „cu viteze de mii de Mach” călătorind de la Bau-Bau-ul care-i pune lui Tati cărţile pe foc, până-n Empireu, unde Dumnezeu însuşi îi schimbă scutecul bebe-ului minune. Odată reveniţi pe Pământ, cu Zarathustra şi el în zonă, registrul se schimbă şi începe Apocalipsul, cu morţii ridicându-se, dar nu vă voi dezvălui motivul şi continuarea, deoarece de aici ajungem la deznodământ/ recensământ/ Sebastian crescând şi la un fractalic final infinitezimal, din ce în ce mai mici, până la bosoni şi micro-micro-cosmi şi aşa mai departe, cu cele trei puncte de suspensie obligatorii pentru orice final nefinal.

Probabil că Radu Vancu trebuia să regizeze Inception, cu Sebastian în rol principal şi Cami pe post de eroină-arhitect, ori măcar unul din episoadele trilogiei Matrix, cu Mowgli în locul lui Keanu Reeves şi Motanul Dănilă în locul agentului Smith. Dincolo de acest nivel, Sebastian în vis este mult mai mult decât o carte despre / pentru copii, o saga fantastico-bebeluşească. Construind într-o matrice stilistică impecabilă un poem postmodern de zile mari, Radu Vancu reuşeşte să levantizeze şi mai mult Levantul, lucru pe care nu mi l-aş fi putut imagina până să văd cele 43 de pagini ale volumului. Radu Vancu reuşeşte să-l critice pe Nietzsche prin Nietzsche, să facă personajele lui Gellu Naum să dea mâna cu cele ale Apocalipsei lui Ioan din Patmos, să încrucişeze cosmologia lui Eminescu cu cea a lui Dante, să amestece trimiterile la filosofia budistă cu mărci de lapte praf fără a obţine un ghiveci ininteligibil, dimpotrivă, făcându-ne să avem impresia că, vai!, muzele ţineau revelarea aceastei ode pentru momentul potrivit, ea existând de fapt de mii de ani.

Bebeluşul minune este pe alocuri şi pantagruelic, aducând din când în când aminte şi de Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, unele personaje ale lui Radu Vancu de aici părând schiţe din lumea fantastică a Pisicâinelui Gavril, minotaurului Samuil şi a bufniţei Kaliopi. Tot cu gândul la Teodosie cel Mic observăm trimiterile la volumele precedente ale lui Radu Vancu, dacă indiciile dinainte nu ne erau de ajuns pentru o lectură textualistă. Imaginea tatălui suicidar este prezentată odată cu Apocalipsa, aceasta fiind o temă recursivă, dacă nu chiar obsesivă, a poeziei autorului. De asemenea, de două ori ne este înfăţişată imaginea a două volume arzând pe jarul din tărâmul lui Bau-Bau, volume de pe care micul Sebastian gângureşte „teraria” şi „ericit”, trimitere la primele două cărţi ale poetului, biographia litteraria şi Monstrul fericit. Alte astfel de mărunte şi interesante chei de lectură ne sunt presărate la tot alineatul.

Oricum ai pune problema şi oricum ai citi-o, Sebastian în vis este o bijuterie care moţăie momentan la marginea canonului literar, gângurind. Curând se va trezi, şi-atunci pe mulţi va bebeluşí.

@ Daniel Banulescu – Fugi din viata ta…

Clanul creşte

Daniel Bănulescu e un scriitor cu program, lucru uşor observabil tocmai din felul în care îşi ambalează munca. Înainte de primul capitol al romanului său apărut în 2009 la Cartea Românească găsim următoarea notă:

“Până în acest moment, Clanul de romane << AM VĂZUT, LUCRÂND, DEGETUL LUI DUMNEZEU >> este format din romanele:

1. Fugi din viaţa ta, revoltătoare şi slută, în cartea mea
2. …
3. Cel mai bun roman al tuturor timpurilor”

Ce propune Daniel Bănulescu în Fugi din viaţa ta…, volum apărut în serial după o logică Star Wars? În primul rând, o bună strămutare a lui Ilf şi Petrov pe teritoriul Republicii Populare România. Dacă la sfârşitul Viţelului de aur, Ostap Bender este cât pe-aci să ajungă în România, dar nu-i iese, în logica lui Daniel Bănulescu nu numai că reuşeşte, dar şi lasă o amprentă destul de serioasă asupra realităţilor autohtone, astfel că în anii `80 o întreagă armată de personaje… ilf&petroviene iau realismul socialist cu asalt, făcându-l ferfeniţă şi instaurând o nouă ordine artistică, socială şi existenţială.

Dincolo de aceste valenţe evidente de-a lungul cărţii, în capitole cu titluri precum Pe tine te deranjează dinţii din faţă?, Te pup în fund, Conducător Iubit! sau Tentaţia şi formele apetisante ale unei cărţi bune, Daniel Bănulescu duce linia aceasta la un alt nivel dintr-un motiv simplu – nu este supus niciunei forme de cenzură sau autocenzură privitoare la conţinutul ideologic, astfel fiindu-i la îndemână să îşi rotunjească proiectul mult mai liber. Dincolo de comunismul distractiv, cu hilar şi grotesc, caricatural şi profund, poliţist şi detectivistic, Daniel Bănulescu ascunde înţelesuri grave şi greu de digerat din prima, obţinând un joc de-a râsu’-plânsu’ de un echilibru de invidiat. Pentru acest autor nu există nimic absurd în sistemul opresiv al anilor `80. Totul este la vedere (nu neapărat pentru omul de rând al vremilor, dar cu siguranţă pentru cititor), totul este explicabil într-o crudă logică a carnavalescului puterii în această proză nu prea istorică (puţin isterică, de altfel), nu strict realistă, dar cu siguranţă verosimilă în termenii pactului ficţional.

Dacă Raiul găinilor al lui Dan Lungu v-a delectat cu viaţa omului de rând în acea perioadă, Daniel Bănulescu vine şi vă spune cum a stat de fapt treaba, cu sfătoşenia unui povestitor plin de sine, dar atât de fermecător încât face din narcisism o virtute. Da, la fel ca şi poezia, proza acestui autor este un act de vrăjire şi vrăjeală donjuan-istă, bine calculat şi pervers în mecanismele sale, însă cu cele mai bune intenţii finale.

Cititorii Celui mai bun roman al tuturor timpurilor (Cartea Românească, 2008) vor găsi o proză mai bine lucrată decât în precedentul roman, mai compactă şi închegată, însă la fel de subversivă şi cuceritoare. Cine nu a citit, însă, primul apărut, ar face bine să înceapă cu Fugi din viaţa ta…, deoarece, cel puţin deocamdată, acesta este jackpot-ul autorului în ce priveşte proza, este portiţa de intrare într-o lume din ce în ce mai clar conturată. Dacă în Cel mai bun roman… există anumite mici probleme de omogenitate, le veţi trece cu vederea începând cu ultimul membru al clanului.

 

(pentru Echinox)

Cronica la Teodorovici, Celelalte povesti… (pentru Vatra)

Cohen e mai viu decât ţestoasa

Traiectoria volumelor lui Lucian Dan Teodorovici este una de o ironie demnă de un personaj din propria-i operă. Debutează la Editura OuTopos, asociată cenaclului cu același nume (înainte de sinteza acestuia cu Club 8), în 1999, cu romanul Cu puțin timp înaintea coborîrii extratereștrilor printre noi (reeditat la Polirom în 2005), o mișcare hazardată a unui autor încă necopt, luată în serios puțin cam mult de critică la șase ani după prima apariție. Deși încă din acest volum se pot observa anumite afinități și direcții, un stil în formare, cu câteva linii concrete, cu un balans sensibil între patetism și ironie, se vede clar că autorul mai are multe de oferit, tușe ratate, schematice, ori pur și simplu lăsate în aer trădând caracterul de șantier în lucru. Din aceeași categorie a OZN-urilor editoriale face parte și al doilea volum, Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, Tîrgu Jiu, 2000), culegere de povestiri apărută cu cântec, în urma unui concurs literar. Câteva dintre povestiri sunt reluate și în următorul volum de proză scurtă, Atunci i-am ars două palme. Având în vedere distribuţia precară a volumului, acesta a trecut neobservat. După acești doi meteoriți, avem de-a face cu o carte cât se poate de închegată și de importantă în peisajul romanului autohton – Circul nostru vă prezintă: (Polirom, 2002, ediția a II-a în Ego. Proză, 2007). În sfârșit avem parte de o carte unitară, foarte bine scrisă, cu un construct voit arhitectural, într-un ton minimalist și un stil auster, o temă destul de grea încât să valorizeze romanul, însă destul de atent tratată încât să nu îl omoare, cu o viziune și cu unghiuri parcă cinematografice, în fine, cu destule motive care să îl singularizeze pe autor în peisajul promoției. După buna logică una caldă, una rece, cu Atunci i-am ars două palme, volumul de povestiri apărut în primul calup Ego.Proză de la Polirom, în 2004, Lucian Dan Teodorovici nu ne oferă o carte pentru care să băgăm mai mult de două degete în foc. Deși unele dintre texte oferă indicii clare de vervă, suflu și valoare în ale artei narative, selecția este din nou una atât de eterogenă încât nu înțelegi ce vor exact cele două coperte de la tine și te aștepți ca de la o clipă la alta cotorul volumului să se destrame, oferind în bătaia vântului trei grupaje, deși valorificabile, fără nicio legătură unul cu altul.

Astfel ajungem și la Celelalte povești de dragoste, apărută în 2009, tot la Polirom (colecția Ego. Proză), carte care, pe bună dreptate, a stârnit un anumit spirit de anticipație din partea criticii. Ceea ce nu cred că o să înțeleg vreodată este faptul că deși avem de-a face cu o carte care a avut parte de o atenție sporită din partea criticii, autorul fiind uneori chiar răsfățat, pe drept cuvânt sau nu, pentru anumite aspecte, nu țin minte să fi citit mai mult de un articol critic care să nu fi căzut în una din cele câteva capcane care ne sunt întinse de-a lungul cărții (excepția fiind cel scris de Paul Cernat în Bucureștiul cultural, aprilie 2009), făcându-mă să mă întreb, iertată să-mi fie îndrăzneala, câți din cei care au scris despre acest volum au fost și atenți la text, pe lângă zecile de tone de lecturi cu care au venit de acasă, înșirându-le asemenea rufelor la uscat de-a lungul orizontului de lectură, prinzându-le cu cleme/chei de lectură în toate culorile, unele adecvate, altele fantasmagorice.

1. Povestirile din Celelalte povești de dragoste funcționează ca texte separate în aceeași măsură în care funcționează cele 11 capitole din O istorie a lumii în 10 capitole și ½, de Julian Barnes. În acest context, să ignori o strategie a textului în așa măsură încât să spui că o cărămidă este altceva decât un element dintr-un complex arhitectural superior ei, fie ea și o cărămidă interesantă, o bijuterie a cărămizilor din toată lumea, ignorând faptul că ea există acolo pentru a construi o casă mi se pare îngrozitor de facil, terifiant de-a dreptul. Ceea ce definește de cele mai multe ori un roman este, fie că vrem să o recunoaștem sau nu, arhitectura, mecanismul suprastilistic, angrenajul de vectori și materiale din care e plămădită cartea, iar romanul lui Lucian Dan Teodorovici are o intenționalitate vădit unitară, deloc străină de crearea unei lumi bine articulate, cu o legătură evidentă între mecanismele scrierii și microcosmosul care ne este propus. Să apreciezi cele 11 povestiri din volum nu este grav, doar că e ca și cum te-ai uita la un film 3d cu ochelari de soare. Adică destul de impropriu și fără destule satisfacții personale, sau cel puțin cu totul alte satisfacții decât plănuise întreaga echipă de producție din spatele materialului.
2. Al doilea aspect care poate duce la o lectură superficială este capcana întinsă încă din titlu. Dragostea nu este aici un arbore al vieții, ci acel fundal sonor zumzăitor care oferă continuitatea mai degrabă stilistică, în timp ce așteptarea, pathosul răcit cu ironie și cinism, blazarea, ratarea, posesivitatea, vidul, melancolia, răzvrătirea înnăbușită se întrepătrund și alcătuiesc fondul tare al cărții. Putem să vorbim mai degrabă de afinități cu povestirile scurte ale lui Salinger sau cu Străinul lui Camus decât de orice altceva. Cuvântul cheie în titlu este celelalte și nu neapărat în sensul prim care ne este sugerat efectiv în text, ci în sensul în care narațiunea este întotdeauna despre cu totul altceva decât ceea ce ne apare în față, este întruchiparea unei prezențe/absențe, a unui cod dublu capricios, atât de greu de obținut și atât de apreciat în postmodernism, disponibil, de cele mai multe ori, doar autorilor cu adevărat valoroși și, cu siguranță, doar autorilor care au habar ce vor să spună la nivel global din primul moment în care încep să tasteze sau să scrie pe hârtie. Ca exemplu nu trebuie să mergem mai departe de prima povestire, Şobolanul este mai viu decât ţestoasa, unde cei doi prieteni alcoolizaţi pe muzica lui Cohen pun un pariu, niciunul nu ştie pe ce şi de care parte a pariului este, nici măcar ce presupune foarte bine acest pariu, ieşind apoi din bar şi aşteptând, la colţ de stradă, îndrăgosteala. Momentul este rupt de următoarea replică: „-Ştii ceva, şamane? Mie-mi vine să mă piş dracu`! Şi a arătat cu degetul spre baza stâlpului care susţinea felinarul […] Iar în timp ce el făcea asta, eu am gândit, nu ştiu cum mi-a venit, de ce, pur şi simplu aşa am gândit, că uneori aşteptarea îşi poate pierde orice urmă de frumuseţe din cauza unui fapt banal ca urinatul. Şi-atunci i-am zis să plecăm la casele noastre, iar el a zis că e bine şi aşa, în pizda mă-sii, de treabă, şamane.” (p. 20) E drept, Teodorovici alege anticlimaxul ca finalizare a tuturor capitolelor, lucru care poate să îi fie imputat ca reţetă ce devine, odată cu înaintarea lecturii, previzibilă. De aici și până la a-l pune pe Teodorovici, asemeni lui Cosmin Borza, în topul revistei Cultura întocmit la sfârșitul anului 2009 pe lista dezamăgirilor pentru că încearcă să rezolve teme grave, mari și late pornind de la evenimente minore, ratând tocmai pentru că face asta într-un mod prea previzibil și artificial, e drum lung.
3. Minimalismul lui Teodorovici este unul de ton și cu siguranță nu unul de tematică. Ceea ce poate părea bâlbâit bruiat de traficul orașului ți se poate dezvălui ca fiind revelație dacă apleci urechea destul de aproape. Dincolo de orice filiații autohtone imediate, traseul atât de ușor observabil, de la Cu puțin timp… și până la Celelalte povești…, de la o copie de Holden Caulfield jucată de Ștefan Bănică Jr. la un Seymour Glass de bâlci, trecând apoi la veșnicii străini care dau impresia că i-ar preocupa dragostea, este mai degrabă unul de amestecare a unor influențe și lecturi din Camus, Sartre, Salinger, Kafka, Beckett ori Cioran într-un melanj care-și capătă, odată cu maturizarea scriiturii, caracter singular. Gesturile mici sunt cele în care pot fi găsite chei de lectură, în capitole precum Scufundări, După gâşte sau O noapte la hotel, unde dincolo de atenţia pentru detalii, relevarea unor tresăriri, şoapte sau priviri pot oferi semnificaţii nu numai la nivel micro, ci pot şi resemantiza sensuri globale.
4. Criticii care vorbesc despre facilitate, artificialitate, gratuitate sau superficialitate nu-și dau seama că, odată cu Circul nostru vă prezintă:, nu au ieșit, în proza lui Teodorovici, din spațiul carnavalescului. Sincer să fiu, nu cred că Lucian Dan Teodorovici o să iasă vreodată din acest spațiu, deoarece îi place prea mult să întindă capcane și să farseze cititorul, de orice calibru ar fi acesta. Decorul nu este butaforic pentru că este prost alcătuit, ci pentru că aceasta este intenționalitatea textului. Capcanele sunt întinse la tot pasul, de la primul capitol, unde anticlimaxul ne aduce cu picioarele pe pământ din aşteptarea iubirii, trecând prin povestea fals detectivistică din Nişte documente şi până la Podul strâmd, ultimul capitol. Urmărind sensuri globale, îmbătaţi de muzica lui Cohen, la fel de perfidă ca şi acest roman, primim firmituri, iar jucându-ne de-a şoarecele şi pisica cu detaliile putem alcătui un sens global, dându-ne seama că urmărirea unei trame de la cap la coadă e la fel de neînsemnat ca un pahar de J&B de la pagina 12, iar jocul acesta cu perspectivele este unul din principalele atuuri ale volumului, oferind o serie mult mai bogată de potenţiale lecturi.

Dincolo de aceste lucruri, este ușor să vorbești despre grija pentru scris, de stilul aranjat, despre atenția pentru gesturi sau formulări. Până la urmă, acestea nu sunt particularități ale stilului unui anumit scriitor, ci condiții fără de care o proză nu prea e proză, ci potențială eboșă, stadiu în care, din păcate, prea multe cărți rămân în ultima vreme.

 

Apărut în Vatra

Concurs Echinox – Omoară-l tu pe Ion!

Revista Echinox lansează concursul „Omoară-l tu pe Ion”. Dacă ai spirit critic și crezi că poți să îl pui în valoare, te răsplătim pe măsură! Te publicăm pe site-ul revistei și îți trimitem cărți multe și frumoase din partea editurilor noastre partenere – Polirom, Cartea Românească, Tracus Arte și Casa de pariuri literare.

Scrie o cronică negativă sau un eseu critic de maximum 20.000 de caractere în care să justifici, folosind mijloace din sfera criticii, esteticii și istoriei literare, că romanul lui Liviu Rebreanu nu este capodopera despre care ai învățat la școală. Trimite-ne textul într-un fișier Word până pe data de 1 martie 2011 la adresa de e-mail echinox@gmail.com, cu mențiunea „Pentru concurs”, specificând și categoria (în cazul în care categoria este „elevi”, menționați clasa și școala). În termen de cel mult șapte zile de la trimiterea email-ului veți primi un răspuns de confirmare a intrării dvs. în concurs.

Concursul are două categorii, jurizate în mod separat: Categoria elevi și Categoria general. Elevii sunt încurajați să își pună la lucru creativitatea și intuiția. La această categorie, participanții pot și argumenta, de exemplu, de ce alt roman care nu se află în programa școlară (al lui Liviu Rebreanu sau nu) li se pare mult mai potrivit pentru a fi studiat la clasă. Celorlalți participanți li se va aprecia într-o măsură mai mare studiul aplicat.

Criterii de bază:urmărirea unei structuri argumentative, coerență și unitate discursivă, respectarea regulilor ortografice și de tehnoredactare, folosirea notelor de subsol și a trimiterilor exacte (când și unde este cazul).

Sunt încurajate:argumente aplicate pe exemple din text, susținerea intuițiilor și a gustului personal într-un mod persuasiv, trimiteri la alte opinii critice, exemplificări, comparații cu alte opere ale literaturii române (dar nu numai), referiri la alte scrieri ale lui Liviu Rebreanu, valorificarea altor aspecte decât cele consacrate.

Textele care folosesc argumente de genul „este o carte despre țărani zgârciți și beți care-și dau unul altuia în cap cu sapa” vor fi descalificate din start.

Numărul premiilor va fi stabilit în prima săptămână după termenul limită. Dacă numărul lucrărilor bune este ridicat, putem avea în vedere o fază finală a concursului, fază în care intră cele mai bune texte, chemând pentru jurizare și persoane din afara redacției. Anunțarea câștigătorilor sau a celor care intră în faza finală de jurizare se va face cel târziu în data de 15 martie, pe site-ul revistei (www.revistaechinox.ro).

///

Redactorii revistei Echinox nu urmăresc sub nicio formă denigrarea unei opere literare, alegerea romanului Ion fiind mai degrabă un pretext pentru a pune la lucru gândirea creativă a cititorilor într-un mod inedit. Am ales Ion pentru că este unul dintre cele mai citite/discutate romane din cele impuse de canonul școlar. Luați acest gest mai degrabă ca pe o dorință de scuturare a cutumelor conform cărora un elev român este obligat să învețe pe de rost eseuri dictate de profesori blazați, care la rândul lor le-au copiat sau compilat din una sau mai multe cărți de comentarii. Este acest stereotip unul (încă) aplicabil? Dacă te-ai plâns la un moment dat de îngrădirea dreptului la opinie și a libertății de exprimare, de profesorul care te obligă să înveți pe de rost citate criptice din G. Călinescu ori poezii de Ion Pillat care te adorm, ai acum ocazia să îți argumentezi revolta.

anita nandris-cudla, 20 de ani in siberia

20 de ani

„A venit Floria, fratele, la noi şi îl întriabă pe bărbatul meu: ştii despre chestia asta că vin muscalii? El răspunde: da, ştiu şi ce-i de făcut? Bărbatul strânge din umere.”

În pachetul aniversar de 20 de ani, Humanitas a ales să reediteze, printre alte titluri care se încadrează în categoria unui restitutio moral (a se vedea, de asemenea, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de C. Noica, Fenomenul Piteşti al lui Virgil Ierunca ori Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, toate readuse în atenţia cititorilor) şi o bijuterie cutremurătoare a literaturii memorialistice, atât de diferită de un Goma sau un Soljeniţîn, încât citirea ei te poate lăsa (să mi se ierte colocvialismul) cu gura căscată. Este vorba de volumul semnat Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia.

În Cronica unei morţi anunţate, un personaj al lui Marquez se miră cât de mult poate semăna uneori viaţa cu un roman prost. Povestea Aniţei Nandriş, evocată retrospectiv prin propria-i voce de o sinceritate şi de o naturaleţe orală pur şi simplu debordante, este departe de a fi prozaică. Această voce a unei ţărănci din Bucovina, care a trăit ambele războaie mondiale, la fel ca zeci de milioane de alţi oameni, ca victimă colaterală a Istoriei, constituie un discurs complementar Jurnalului Fericirii ori a oricărui alt volum de confesiuni din detenţie scris de un intelectual. Este acea parte a Istoriei care se asortează cu faţa nevăzută a lumii (sau lunii, dacă doriţi), complementul privirii de ansamblu pe care ochiul de vultur al istoricului îl aruncă asupra secolului XX.

“Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi […] Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămint avia omul. Cu asta s-au ocupat părinţii. Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli mai departe.

În anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfintul Ilii, într-o duminică diminiaţă.”

Astfel începe povestea. Aniţa Nandriş, căsătorită mai apoi Ana Cudla, rememorează primul Război Mondial, liniştea de până în 1940, despărţirea dramatică de soţ şi de mama paralizată, pe care nu-i va mai vedea tot restul vieţii, apoi cei aproape 20 de ani petrecuţi alături de fiii ei, care vor creşte şi vor supravieţui, alături de mama lor, în situaţii şi condiţii aproape neverosimile, ajungând apoi la repatriere să mai aştepte câţiva ani pentru a-şi recupera gospodăria. Ironia sorţii îşi arată colţii, iar Aniţa Nandriş-Cudla păşeşte în propria casă în calitate de proprietar la exact 20 de ani de la ziua în care a fost deportată.

Detaliile, observaţiile unei memorii sănătoase şi remarcabil de proaspete, stilul insolit izvorât din chiar lipsa căutării stilului, fluenţa poveştii, alături de calitatea documentară pe care cartea o are şi, nu în ultimul rând, materialul uman proiectat pe hârtie, acel ceva pe care ne-am putea hazarda să îl numim suflet, acestea sunt câteva din multele motive pentru a lectura de la coperta I până la a IV-a acest volum. Alături de cartea Adrianei Georgescu, La început a fost sfârşitul, memoriile Aniţei Nandriş-Cudla ar putea constitui un duet complementar insolit al literaturii de gen.

Prezentarea pe site-ul Lib. Humanitas, aici

Echinox 2008-2010, toate numerele disponibile in format PDF!

Numerele din `Echinox` apărute în intervalul 2008 – aprilie 2010 sunt disponibile de azi în format PDF, atât pe scribd cat si direct aici (salvati cu click dreapta sau dati click si aveti rabdare pana se incarca fisierul cu totul):
ECHINOX 1-3/2010
ECHINOX 5-12/2009
ECHINOX 1-4/2009
ECHINOX 9-12/2008
ECHINOX 5-8/2008
ECHINOX 1-4/2008
(daca nu reusiti sa accesati numarul 1-4/2008, il gasiti pe scribd, AICI)

DIN CUPRINSUL NUMERELOR

ECHINOX 1-3/2010
Din cuprins:
- editorial polifonic – filmul românesc;
- dosar – Noul val al filmului românesc şi nu numai, articole despre Lucian Pintilie, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristi Nemescu, Cristian Mungiu, Radu Mihăileanu şi filmele lor + filmul animat românesc;
- cronici de carte – Matei Florian, Cristian Teodorescu;
- interviu – Adi Schiop;
- invitat la Săvârşin – Dumitru Bădiţa
- film – Avatar prin ochelarii lui Baudrillard;
- muzică – Andante Malincolico, Grimus, Manic Street Preachers, The radio Dept., Temper Trap;
- cenaclul Echinox – poezie – Cosmina Moroşan; proză – Mircea Laslo (eng.);
- pagini maghiare – traduceri din Chuck Palahniuk, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Marin-Mălaicu Hondrari, Ruxandra Cesereanu, Nichita Stănescu;

ECHINOX 5-12/2009
Din cuprins:
- editorial – Horea Poenar, Rareş Moldovan;
- dosar prozatori – Dan Lungu, Dan Sociu;
- interviuri – Filip Florian, Alessandro Perissinoto;
- cronici de carte – Dan Coman, Marius Conkan, SGB, Rubik, Gabi Eftimie, Matei Vişniec, Aurel Pantea;
- pe unde altundeva se mai citeşte – internet, tv, reviste glossy;
- cronici de film – Poliţist adj., Călătoria lui Gruber;
- poezie – Mihaela Şuleap, Marius Conkan, Robert Moscaliuc;
- muzică – despre Kumm şi Sibelius;
- pagini maghiare – anchetă în limba română despre Echinox, răspund Geza Szocs, Peter Egyed, Zoltan Rostas, Ştefan Borbely, Ion Pop; poezie, proză;

ECHINOX 1-4/2009
Din cuprins:
- editorial polifonic – despre critică şi lectură în general;
- dosar despre critica actuală de receptare – scriem despre: Paul Cernat, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Daniel Cristea-Enache, Marius Chivu, Alex Goldiş, Costi Rogozanu + bonus, despre cărţile de istorie literarp recent apărute ale lui Nicolae Manolescu, Eugen Negrici şi Alex Ştefănescu;
- anchetă – lectura şi critica acum, răspund Adrian Tudurachi, Anca Haţiegan, Cosmin Perţa, Şerban Axinte, Sanda Cordoş;
- Gâlceava Echinoxului cu Caius Dobrescu – o masă aproape rotundă în sala Popovici. Participă redacţia revistei, Caius Dobrescu, Virgil Podoabă, Adrian Lăcătuş, Aura Ţeudan + notă semnată de Silvia Mitricioaei;
- poezie – Laszlo Szabolcs, Laurenţiu Melanco, Roxana Hăloiu;
- cronică film – The wrestler;

ECHINOX 9-12/2008
NUMĂR ANIVERSAR – 40 DE ANI
Din cuprins:
- editorial – Echinoxul în labirintul său;
- retrospectiva interactivă Echinox pe ani – 1968-2007 – De la Woodstock la Stufstock, de la The Doors şi Beatles la Kaiser Chiefs, de la Phoenix la Simplu şi Holograf,de la Uricaru şi Ion Pop la Horea Poenar, de la Adrian Popescu la Andrei Doboş;
- poezie – Olga Ştefan;
- antologia „Despre Echinox şi alţi demoni”
- pagini maghiare – interviuri – Bretter Zoltán, Bréda Ferenccel, Horea Poenar.
- cronici de carte la Ştefan Manasia, Ioan Pop-Curşeu, Locul nimănui (antologie de poezie americană contemporană), Maria-Magdalena Diaconu;

ECHINOX 5-8/2008
Din cuprins:
- editorial polifonic – ce ne enervează;
- dosar – Bloguri de scriitori articole de fond + luaţi la purecat: Adela Greceanu, Iulian Tănase, Veronica A. Cara, Răzvan Ţupa, Daniel-Cristea Enache, Lucian-Dan Teodorovici, Costi Rogozanu, Florin Lăzărescu, Adrian Păunescu, Daniel Vighi, Cristian Teodorescu, Cătălin Lazurca, Emil Brumaru, Cezar-Paul Bădescu, Marius Ianuş, Dan Sociu, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Jean-Lorin Sterian, Adrian Buz, Dan C. Mihăilescu, Vasile Ernu, Michael Hăulică, Iulian Băicuş, Lorena Lupu, Dragoş Bucurenci, Mihaela Ursa, Ruxandra Cesereanu, Radu Pavel Gheo, Ioan T. Morar, Andrei Codrescu;
- Olga Ştefan scrie despre Milorad Pavic şi exerciţiul reţetei;
- poezie – Marius Conkan;

ECHINOX 1-4/2008
Din cuprins:
- editorial polifonic – târguri de carte;
- dosar – Literatura română de export (articole de fond; receptarea în Franţa; un interviu cu Bruno Mazzoni, traducătorul lui Mircea Cărtărescu în Italia, articole despre Filip Florian, Florin Lăzărescu, Doina Ruşti, Cezar-Paul Bădescu, Lucian Dan Teodorovici, Gabriela Adameşteanu, Dan lungu şi Cecilia Ştefănescu);
- dosar – Reviste literare online – Articol de fond + Pana mea, Stare de urgenţă, Egophobia, Noua Literatură;
- Arte Vizuale – Gabriel Marian despre Damien Hirst;
- Grupaj de cronici decupate – Caius Dobrescu, Teză de doctorat;
- Interviuri – Antonio Tabucchi, Caius Dobrescu;
- Teatru – despre Faust (Silviu Purcărete), Unchiul Vania (Andrei Şerban), Privighetoarea şi trandafirul (Carmen Lidia Vidu);
- Cronici de carte la: Lavinia Branişte, Ion Vlad, Diana Adamek, Alexandru Vlad, Adrian Suciu, Oleg Garaz, Cosmin Perţa, Junii 007, Andrei Zanca.

romanul romanesc al ultimilor 10 ani. review in viteza

Proză, Ego.Proză & Co.

Romanul românesc a cunoscut o revitalizare destul de serioasă în ultimii opt-zece ani, schimbându-şi pe alocuri imaginea până la acel nivel la care am fi tentaţi să vorbim de o generaţie douămiistă cu grefe nouăzeciste. Trecând totuşi în revistă titlurile autorilor şi câteva asemănări şi deosebiri capitale dintre ei, contextualizând într-un cadru al influenţelor şi tradiţiilor, observăm că până şi termenul „promoţie” e puţin deplasat. Câte asemănări găsim între Ionuţ Chiva şi Doina Ruşti, între Dan Lungu şi Alexandru Vakulovski, între Ştefan Baştovoi şi Dan Sociu? Cu siguranţă mult mai puţine decât deosebirile, deşi este destul de vizibil că multe dintre romanele apărute în ultimii zece ani respiră acelaşi aer, ba chiar mai mult, uneori şi în acelaşi fel, rezultatele fiind oarecum paradoxal diferite între ele. Lucrurile nu sunt totuşi atât de complicate, iar direcţia comună este cu siguranţă convergentă, existând o mutaţie la nivel de sensibilitate în proza actuală: convenţia narativă, convenţia ficţională, biografismul, veridicul şi autenticul, tematica, limbajul şi multe alte elemente constitutive ale romanului actual se află într-un raport dinamic cu cititorul şi autorul, această serie de rapoarte putând da speranţa că în douăzeci, treizeci, cincizeci de ani vom privi nu numai spre o perioadă cu un grad destul de ridicat de specificitate, ci şi spre o serie de (măcar) zece cărţi cu adevărat valoroase.

Dincolo de optimismul pe care îl împărtăşesc legat de potenţialul romanului românesc actual, optimism probabil cauzat şi de faptul că, trebuie să o recunoaştem, promoţia autorilor lansaţi între 2000 şi 2010 încă nu a susţinut cele mai importante examene ale sale, o imagine unificantă, un canon al prozatorilor decadei este departe de a putea fi considerat stabil.

Câteva nume
Primul deceniu din postcomunism a constituit o perioadă recuperatorie din punct de vedere etic, astfel memorialistica, eseul şi traducerea volumelor care până în 1989 nu îşi găseau locul pe rafturile librăriilor şi bibliotecilor au devenit o prioritate a culturii române, ficţiunea autohtonă pierzând locul privilegiat pe care îl ocupa. În jurul anului 2000 proza a început să dea semne de revigorare, iar colecţia EGO.proză a editurii Polirom a coagulat, într-o proporţie covârşitoare, începând cu anul 2004, ceea ce acum putem numi noul val al prozei româneşti, printre primele nume promovate numărându-se Cezar-Paul Bădescu, Dan Lungu, Adrian Schiop, T.O. Bobe, Lucian-Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo, Ioana Baetica, Dragoş Bucurenci, Ionuţ Chiva, Bogdan Suceavă şi Sorin Stoica. O astfel de colecţie a unei edituri importante a însemnat o oportunitate tentantă pentru tinerii autori, care au avut ocazia de a fi receptaţi şi dincolo de cercurile restrânse pe care distribuţia editurilor mici o facilitau, scurtând semnificativ anevoioasa perioadă de afirmare. Lista s-a extins în anii următori şi colecţia EGO.proză a fost completată de scriitori care în acelaşi timp au rotunjit şi au diversificat valul: Filip Florian, Matei Florian, Răzvan Rădulescu, Maria Manolescu, Doina Ruşti, Alexandru Vakulovski, Dan Sociu, Cecilia Ştefănescu, Ana Maria-Sandu, Ştefan Baştovoi sau Cătălin Lazurca.

Noi suntem noii noi
Ceea ce îi uneşte pe mulţi dintre aceşti prozatori, majoritatea debutaţi în această colecţie, este o formă comună de hiper-conştientizare a actului scrierii, un dialog tăios, polemic cu tot ce s-a scris înaintea lor, o căutare de multe ori frenetică a formulei discursive care contestă. Din acest punct de vedere, autorii care au ales calea agresivităţii, ruptura violentă în primul rând în raport cu tradiţia optzecistă, prin desprinderea de intelectualism şi (uneori) textualism, au avut o şansă pe care au cuantificat-o în primă fază atât o parte din critici, cât şi publicul tânăr, destui liceeni descoperind cu uimire că există şi autori în viaţă, care „vorbesc limba lor”, „le cunosc problemele” şi „scriu cool”. Reversul medaliei pe termen mediu şi lung este inevitabil: un discurs care are ca principal scop răsturnarea altuia va scăpa din vedere problema propriei legitimizări, transformând entuziast proclamatele cărţi-cult în furtuni impresionante, însă trecătoare. Fronda, jemanfişismul, doza de gratuitate inerentă oricărui manifest explicit, căutarea dialogului cultural în alte zone decât sub călduroasa plapumă a predecesorilor apropiaţi, aspectul de text încă în atelier, deschis ori nerevizuit, teribilismul, căutarea avidă a unor forme de autenticitate, ţâfna discursului din subsidiar nu sunt invenţii ale vreunui curent anume, ci elemente care au ca scop revizitarea artei de până acum şi reinventarea ei, inclusiv prin negare, iar avangarda istorică a avut grijă să instituţionalizeze astfel de demersuri acum un secol.

Riscul oricărei forme de avangardă artistică este exact acelaşi cu cel al avangardei militare, iar dacă lecturile repetate nu vor găsi o substanţă ce poate căpăta noi valenţe, dincolo de statement-ul provocat de anxietatea influenţei şi anxietatea în faţa foii albe de hârtie, cărţi precum Tinereţile lui Daniel Abagiu sau Luminiţa, mon amour (anti-literatura lui Cezar Paul-Bădescu, puternic autobiografică), 69, Pizdeţ sau Real-K (dezinhibarea limbajului, literatura junkie, lecturi ale generaţiei beat), pe bune/ pe invers sau Nevoi speciale (obsesia identitară, joaca autobiografică, confesiunea şi autenticismul care îl strigă pe cititor), toate acestea riscă să se prăfuiască mai repede decât ar fi anticipat cineva la data apariţiei lor, mai ales dacă anii următori vom avea parte de cărţi care să cristalizeze aceste tendinţe fără a le scoate atât de mult în prim plan.

Noii ceva mai vechi
Autorii promoţiei ale căror discursuri implică forme de autodisciplină şi rotunjime, care sunt înclinaţi spre forme mai subtile de reflexivitate, care păstrează între text şi cititor o distanţă mai mare, par să fie câştigătorii de cursă lungă ai deceniului, sau cel puţin în această direcţie merg multe din opiniile critice ale momentului. Din acest punct de vedere, o sinteză relevantă ne oferă ancheta realizată de Adevărul literar şi artistic la mijlocul lui martie, în care zece critici (Paul Cernat, Marius Chivu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu, Simona Sora, Andrei Terian şi Alex Ştefănescu) oferă câte un top cinci al romanelor ultimului deceniu, majoritatea adăugând topului o serie de comentarii şi multe alte titluri pentru lista lărgită a perioadei. Ancheta se ocupă de întreaga proză apărută din 2000 şi până acum, astfel încât Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Gheorghe Crăciun sau Varujan Vosganian se întâlnesc pe aceeaşi listă cu Filip Florian, Doina Ruşti sau Florina Ilis.

Dacă la prozatorii „recalcitranţi” putem vorbi despre o obsesie a scrisului, dacă nu dezordonată, cel puţin lăsând această impresie, la această a doua categorie de autori e potrivit să apelăm la alţi termeni: preocupare, grijă, o formă de respect şi atenţie faţă de text, apetenţă pentru procedeu şi tehnică, o mai mică dorinţă de polemică în raport cu tradiţia, interesul pentru construcţia romanescă, o formă de angajament a scrisului. Faţă de aceste însuşiri părerile pot fi foarte bine împărţite – ele pot denota maturitate şi seriozitate în raport cu propria poetică, ori, dimpotrivă, manierism, autopastişă ori lipsă de stil. Sunt acestea condiţii necesare (dar nu suficiente)? Faptul că un roman este egal cu sine însuşi îl valorizează pozitiv sau negativ? Unde sfârşeşte stilul şi începe calofilia deranjantă? Cât loc poate avea cititorul în text? Răspunsurile, personalizate pentru fiecare volum în parte, ţin momentan mai degrabă de politici editoriale şi culturale decât de vreun canon contemporan.
Orice formă de clasificare îşi presupune doza de reducţionism, însă putem spune că din categoria autorilor cărora li se adresează această serie de întrebări, fără, desigur, să fie singurii sau neapărat cei mai importanţi, fac parte şi Dan Lungu (cu mutaţiile observabile de la Raiul găinilor până la Cum să uiţi o femeie), Răzvan Rădulescu (cu Teodosie cel Mic), Doina Ruşti (pentru Fantoma din moară), Filip şi Matei Florian (mai puţin pentru Băiuţeii şi mai mult pentru romanele scrise individual), şi, undeva la limită, Ştefan Baştovoi (Iepurii nu mor) şi Sorin Stoica (pentru O limbă comună).

În ordinea numerelor de pe tricou
Dincolo de caracteristicile comune enumerate mai sus, luată în parte, scriitura fiecăruia dintre cei şapte autori are o specificitate care nu asigură neapărat valoarea estetică, însă face posibilă discuţia despre valoare şi relevanţă dincolo de conjuncturi. Departe de a constitui o fotografie de grup ori un palier de canon, selecţia aceasta este un pariu pe termen mediu.
Cel mai bun roman al lui Dan Lungu îl consider, în continuare, Raiul găinilor, pentru siguranţa cu care impune un univers, pentru faptul că este singurul său volum în care cusăturile sociologului sunt impecabil ascunse, pentru valenţele de realism magic organic contopite în sfătoşenia povestitorului moldovean şi, nu în ultimul rând, pentru faptul că miza şi mijloacele de negociere a discursului sunt în primul rând estetice, lucru greu de spus despre Sînt o babă comunistă! sau Cum să uiţi o femeie.
Din aceeaşi categorie a prozatorilor capabili să impună o lume, cel puţin în volumele numite, fac parte şi Răzvan Rădulescu, Ştefan Baştovoi sau Doina Ruşti, ceea ce îi apropie fiind substratul social al discursului, la fiecare sublimat în alt mod, precum şi încercarea de recuperare a unor spaţii de naivitate şi inocenţă infantilă. Dacă Teodosie cel Mic propune un univers fantastico-textualist, pe filieră cărtăresciană, oferind o naraţiune consistentă şi episoade de-a dreptul proverbiale, suportând în acelaşi timp multe niveluri de lectură, Ştefan Baştovoi este, în Iepurii nu mor, un profesionist al infuziilor feerice de o intensitate aproape profetică. Fantoma din moară al Doinei Ruşti se impune în primul rând ca proiect romanesc, ca arhitectură şi tehnică narativă, trecând într-o singură carte prin lecţia mai multor generaţii, încrucişând o geografie rurală comunistă cu un fabulos pendulând între Eliade şi filme thriller sau horror, unul din puţinele minusuri fiind teza etică dusă până la capăt în finalul cărţii şi ridicată deasupra celorlalte posibile grile de interpretare.

Dacă există un stilist al ultimilor zece ani, acesta este cu siguranţă Filip Florian. Volumele sale, Zilele regelui prin excelenţă, însă şi Degete mici, sunt în primul rând jucării bizar de dulci, inutile în esenţa lor, dar, paradoxal, simpatice şi indispensabile ca punct de referinţă pentru romanul actual, odată ce ai făcut cunoştinţă cu ele. Aceste două romane nu sunt despre, nu sunt cu, nu sunt cărţi în care se întâmplă ceva, nu sunt nici măcar romane de atmosferă, ci naraţiuni despre cât de chipeşe pot fi cărţile şi cât estetic poate încăpea între două coperte. Chiar şi numai pentru virtuozitate, Filip Florian merită ţinut pe raftul la vedere.
Sorin Stoica este exemplul de mijloc, „şi/şi”, „nici/nici”, „între” fiind sintagme asumate ale discursului său. Spun că Sorin Stoica este „între” pentru că poate fi pus în acelaşi timp în drept cu Zodia scafandrului al lui Mircea Nedelciu şi cu Zero grade Kelvin de Adrian Schiop, fără a considera vreuna din apropieri nepotrivită. O limbă comună este un pod peste cele două categorii de prozatori, fără ca acest lucru să bruieze în vreun fel naratorul fără nume al cărţii, atentul observator antropolog. După buna lege a metisajului care combină calităţi din surse diferite, şi proza lui Sorin Stoica este un hibrid interesant, destul de greu de catalogat, îmbinând textualismul şi autenticismul, gravitatea şi gratuitatea, existenţialul şi prozaicul.

Matei Florian, prin romanul său de debut, Şi Hams Şi Regretel, desprinde din Băiuţeii (volumul scris în colaborare cu fratele său, Filip) un segment puternic de fabulos, îl ridică la puterea n, îl modelează impecabil la nivel discursiv şi stilistic, sărind dintr-un registru în altul şi contopindu-le absolut firesc, fără a avea un paragraf, un adjectiv sau o virgulă în plus sau în minus, suprapune acest strat unei naraţiuni multistratificate în care planurile de realitate sunt imposibil de desprins unele de altele, reuşind un roman care poate, fără prea multe contraargumente, să fie trecut în lista celor mai bune romane postdecembriste.

Poate că piaţa românească de carte duce lipsa unor romane mari în sensul nostalgic al cuvântului, însă faptul că cele existente acoperă cel puţin decent o arie vastă din multe puncte de vedere poate da speranţe. Niciun cititor rezonabil nu mai poate cere acum „Roman” cu literă mare, însă, tot optimist o spun, unii autori contemporani mai au de scris câteva cărţi bune care, sper, vor reconfigura cât de curând peisajul prozei autohtone.

(aparut in Steaua)

film romanesc. editorial echinox 1-3/2010

Nu cred că există, efectiv, un moment în care am început să mă uit la filme românești. E ca și cum ar trebui să te gândești când ai auzit pentru prima oară o colindă de Hrușcă. Am, ca mulți alții, imagini melancolice în minte, legate de producțiile autohtone ale unei epoci de aur: frânturi de episoade, scene, finaluri din seria Mărgelatu, Veronica, Nea Mărin miliardar (da, o producție Sergiu Nicolaescu), Toate pânzele sus ori scenete cu Toma Caragiu, toate imagini anexate în același dosar cu guma Turbo, sucul de Tec, leapșa din spatele blocului și meciurile Naționalei de fotbal la care aveai motive să te uiți. M-am uitat în continuare la filme românești pentru că am avut ocazia, la diferite vârste, să găsesc producții care, dintr-un motiv sau altul, mi-au plăcut. Recent, am avut norocul să văd filme de un calibru pe care nu-l credeam tangibil în spațiul autohton: Occident, Examen, Amintiri din Epoca de Aur, Hârtia va fi albastră, A fost sau n-a fost și multe altele (o parte premiate), plusând și cu respectul pe care i-l port lui Lucian Pintilie pentru Balanța, Terminus Paradis și O vară de neuitat. De ceva vreme, am ajuns la suprasaturație în raport cu producțiile noului val, un cadru de bucătărie de garsonieră bucureșteană reușind să-mi crească simțitor pulsul, lucru pe care l-am descoperit, deloc plăcut surprins, enervându-mă la Cealaltă Irina. Nu e deloc tragic. Și de icre negre te saturi la un moment dat, iar dacă minimalismul și austeritatea stilistică ajung să te irite, revezi o dată Veronica și poate-ți trece.

despre bloguri si alte treburi internautice

textul acesta e raspuns la o ancheta a revistei Steaua. despre bloguri, literatura, cititori si toate cele de ne dam cu parerea in general.

Condiţia post-Yahoo. E-mail asupra cunoaşterii

Cât datorăm noi blogului şi cât ne datorează el nouă, în calitate de consumatori şi cititori, câtă influenţă are mediul rapid de interacţiune asupra mesajului în sine, cât de umani sau postumani suntem atunci când traseul nostru zilnic presupune interacţiunea cu sute de periferice electronice, cât de Big Brother a rămas Big Brother, în ce măsură există un grad real de customizare în utilizarea World Wide Web-ului şi în ce măsură folosirea acestui mediu, dimpotrivă, formatează individul? Cea mai simplă soluţie de a răspunde la aceste întrebări ar fi scoaterea din priză a tuturor calculatoarelor pentru câteva săptămâni, însă nivelul tehnologic la care am ajuns a întrepătruns într-o atât de mare măsură canalele de comunicare (reţea în care omul poate fi privit mai degrabă ca funcţie şi mai puţin ca beneficiar), încât ajungem se ne întrebăm, la modul paranoic, dacă PC-urile şi laptop-urile nu ar reuşi să funcţioneze la fel de bine fără implicarea noastră, în contextul în care societatea nu prea ar reuşi să funcţioneze fără sisteme informaţionale.

Problematica Internetului ca nou mediu de propagare, prelucrare, editare sau receptare a literaturii şi a discursului în general presupune o discuţie pe multe paliere, de la teorie până la diletantism, putând fi în acelaşi timp o zonă de dezbatere teoretică, politică sau teren profetic pentru o nouă apocalipsă informaţională. Nu mă aliniez direcţiei pesimist-milenariste, Internetul în sine este o unealtă a Diavolului (Diavol în cel mai larg sens cu putinţă) în aceeaşi măsură în care este şi cartea după Gutenberg sau conserva după Andy Worhol, însă în momentul în care ajungem să bem cafeaua cu prietenii pe Yahoo! Messenger şi să comentăm o poezie scrisă acum cinci minute undeva la zece fusuri orare distanţă de noi, parcă schimbarea de paradigmă în faţa căreia ne aflăm e mai radicală decât Lyotard lăsa să se înţeleagă în 1979. Nu ne aflăm doar în faţa unui colaps al marilor naraţiuni (încercaţi să buchisiţi Biblia sau Fraţii Karamazov de pe monitor şi veţi atinge cel mai pragmatico-empiric nivel al teoriei lui Lyotard), nu este doar momentul în care întregul patrimoniu cultural al planetei este la câteva clic-uri distanţă, ci şi momentul în care hyperlink-ul, blogul, comunitatea virtuală în general accelerează într-o măsură atât de mare interacţiunea subiecţilor, suprimând timpul şi spaţiul în sensul lui clasic şi chiar subiectiv, psihologic, încât ajungem să ne proiectăm aici-ul şi acum-ul ca trecut în exact clipa consumării lui: “X a postat un comentariu la textul dvs. acum” (sau acum câteva secunde, este acelaşi lucru) – ca autor al acestui text, îl percep deja ca făcând parte din trecutul deja arhivat la care dumneavoastră, ca cititor al viitorului meu, vă raportaţi, iar acest lucru duce atât la modificarea textului (discursului), cât şi a receptării lui (inclusiv prin prisma canalului folosit).

Dacă pornim de la premisa că discursul narativ poate fi întâlnit oriunde acum: în publicitate, artă, grafică, film etc., reevaluarea statutului cititorului şi a modului în care acest receptor interacţionează cu textul (sau „textul”), oricât de ofertantă ar fi perspectiva analitică pe care acest aspect ne-ar oferi-o, discuţia ar ajunge la dimensiuni greu de controlat. Relativismul ar fi în acelaşi timp relaxant şi greu de suportat: cu toţii suntem autori şi cititori, lectura devenind un act imposibil de controlat, aranjat sau cuantificat în vreo privinţă, cel puţin la o primă privire. În acest text mă voi rezuma la a discuta două instituţii pe care Internetul le oferă tuturor utilizatorilor, însă focusat din perspectiva a ce oferă ele autorului şi cititorului de literatură.

Hyperlink-ul între intertext şi notă de subsol. Un aspect care nu influenţează literatura scrisă înainte de existenţa World Wide Web-ului, dar care va deveni un element definitoriu al hyper-literaturii este link-ul. Strămoşul subtil şi mult mai deschis al link-ului poate fi considerat intertextul în ideea sa de trimitere spre altă sursă, lăsând posibila reinterpretare la latitudinea receptorului. Link-ul are astfel o funcţie la mijlocul distanţei dintre intertext şi notă marginală, trimiterea fiind de data aceasta una instantă – practic, orice clic ne trimite printr-un link la o altă pagină, la un alt spaţiu bine delimitat de cel dinainte, suprimând timpul şi spaţiul intermediar. Dacă ideea de operă literară presupune deja diseminarea din ce în ce mai mult, mularea ei după chipul şi asemănarea legăturilor dintre pagini web ne duce un pas şi mai departe – opera literară perfect funcţională în spaţiul virtual, însă imposibil de transpus pe hârtie din motive formale: alipirile şi trimiterile sunt teoretic infinite, ideea de reţea globală a patrimoniului cultural găsindu-şi cu ajutorul link-ului nu numai forma perfectă a unei utopice biblioteci mondiale, ci şi posibilitatea de a suprima copertele cărţilor şi de a construi, cu ajutorul unor foarfece virtuale, o infinitate de colaje din materialul preexistent, cu minimum de efort.

Blogul individual între Personaj Jesus şi Public speaker. Blogul, cel puţin în forma sa actuală, este cea mai potrivită formă narcisiacă de auto-fetişizare pentru autorul de literatură al secolului XXI, cât şi pentru blogger-ul pur-sânge, pentru că presupune comunicarea de la tribună, posesorul blogului având control nu doar asupra propriului discurs, dar şi de cenzură asupra reacţiilor comentatorilor. Nu am înţeles niciodată atitudinea alarmiştilor care nu se pot hotărî ce să denigreze: Internetul ca spaţiu al libertăţii anarhice sau Internetul ca nouă unealtă de control a lui Big Brother, venind cu argumente pentru ambele supoziţii, însă trebuie să recunosc că blogul mi se pare forma cea mai acută, dar posibil şi cea mai rafinată, de simulacru al propriului ego, fie că este asumat ca expresie diaristică, literară (chiar şi dialogic) sau eseistică. Orice blog presupune un pact ficţional al avatarului nostru în raport cu avatarul-despot-luminat al posesorului blogului, diferenţele importante faţă de literatura pe hârtie fiind evidente: a) blogul este întotdeauna şantier în lucru; b) acest şantier poate fi influenţat activ de către cititor, cu condiţia primară de a fi lăsat de scriitor să facă acest lucru; c) perspectiva cititorului poate fi influenţată de autor în orice moment prin modificarea textului sau prin adăugarea de comentarii sau răspunsuri la comentarii; d) faptul că toate aceste interacţiuni au loc între două sau mai multe persoane reale este o pură iluzie, interfaţa permiţând cel mult interacţiunea dintre două sau mai multe avataruri, dubluri virtuale care sunt supuse unor cu totul alte reguli decât cauzalitatea interacţiunilor sociale.

Cât de ortodoxe, oneste sau potrivite speculaţiilor estetice sunt aceste noi medii de informare şi interacţiune în raport cu volumul tipărit sau televizorul rămâne o problemă deschisă care, probabil, va putea fi judecată doar retrospectiv, în momentul în care actuala paradigmă va fi un capitol închis, consultabil online. În timp ce am redactat acest text, în paralel, am „răsfoit” câteva bloguri, am căutat definiţia exactă a două cuvinte şi forma unui plural folosind un dicţionar online, mult mai repede decât aş fi putut-o face acum 20 de ani. Probabil că astfel m-am ajutat şi mi-am furat singur pălăria în acelaşi timp.

medgidia, orasul de apoi (in echinox, 1-4/2010)



Gara Medgidia, cu peronul pă partea aia dreaptă

Medgidia, orașul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu apărut la Cartea Românească este, așa cum nu puține voci critice s-au grăbit să o recunoască, una din cele mai bune cărți de proză autohtonă apărute anul trecut. În numărul 306 din Dilema Veche, într-un articol retrospectiv legat de aparițiile recente, Marius Chivu spune: „Dacă ar fi să aleg, din ce am citit pînă acum, doar trei cărţi româneşti de proză, cu adevărat speciale, apărute în 2009, aş alege volumele semnate de Cristian Teodorescu, Varujan Vosganian şi Matei Florian. În mod normal, acestea îşi vor împărţi premiile de proză de anul viitor”; Daniel Cristea-Enache (Observator Cultural, nr. 245) și Cosmin Ciotloș (România Literară, nr.42)  vorbesc, fără rezerve, de un „roman excepțional”; în Dilemateca din decembrie 2009, Adriana Stan vede romanul ca fiind „proză în stare pură, […] măsura unui talent veritabil și a unui instinct epic <<sigur>>”. Dacă aș fi citit aceste reacții înainte de lectura cărții, m-aș fi apropiat de volum, dacă nu cu anumite rezerve în raport cu, trebuie să recunosc, recunoașterea generală, cel puțin cu o serioasă doză de precauție față de un optzecist atipic. Din fericire, Medgidia, orașul de apoi nu are nevoie de simpatii critice sau recomandări pentru a convinge cititorul.

Avem 102+1 capitole în acest roman, niciunul mai lung de trei pagini, apărute inițial ca povestiri în România Literară, iar ușurința cu care aceste povestiri funcționează atât ca texte scurte de sine stătătoare, cât și ca episoade ale unui context romanesc este aproape fascinantă. Nu știu în ce măsură a fost Cristian Teodorescu conștient încă de la început de potențialul acestui proiect, dar decizia de a re-aranja aceste scurte narațiuni într-o ordine care să respecte cronologia internă și de a le aduna sub umbrela romanului a fost poate cea mai nimerită și onestă decizie, atât în raport cu textul, cât și cu cititorul.

Contextul istoric și social al narațiunii este un teren fertil, oferind acel cronotop instabil unde faptele notabile se întâmplă tot timpul și unde personajele capătă aproape instantaneu greutate. Viața pestriță a unui oraș balcanic, în mijlocul dramaticelor schimbări ale anilor `40 și `50 ai secolului trecut, timp și loc ce presupun o eterogenitate națională, politică, socială și confesională la ordinea zilei, este descrisă în tonuri reci, obiective, Teodorescu trădând, dincolo de talentul narativ și pe acela de ziarist. Trebuie menționat și faptul că romanul este susținut în primul rând de un autobiografism indirect, de care suntem avertizați încă din nota auctorială de la început: “Aș fi putut schimba numele personajelor care au echivalent în lumea reală, dar niciunul dintre ele nu s-ar fi putut chema altfel, fiindcă în poveștile lor, pe care le-am auzit în familie sau prin oraș, de la unul și altul, totul pornea de la numele acestor oameni.” (p. 7)

Medgidia, orașul de apoi spune multe povești, foarte rar reușind un plan să capete întâietate pentru mai mult de cinci-zece pagini, apărând apoi din nou sub formă de ramificații ori ecouri mai încolo, când aproape uitaseși de el. Există, totuși, un filon principal, brodat în jurul lui Ștefan (Fane) Theodorescu și a soției sale, Virginica, “managerii” prin concesiune ai restaurantului gării, unul din principalele puncte ale vieții din oraș, cuplul fiind inspirat (până aproape de suprapunere, se confesează autorul) de propriii săi bunici. Paginile sunt populate cel mai des de figuri, personaje, caractere proverbiale, fie prin funcția lor în comunitate, fie prin comportament, fie prin situațiile prin care trec, niciunul nefiind însă un erou în adevăratul sens al cuvântului. Astfel, chelnerul Ionică, fost angajat pe Orient Express, care își va da duhul în urma unui pariu de zile mari; moșierul Caludi, căzut ad-hoc în patina vânătorii; maiorul Scipion, figură cazonă ilustrată cu un farmec aparte; doctorița evreică Lea; comerciantul Haikis și mulți, mulți alții se înfățișează pe rând în fața ochilor noștri, unii revenind de mai multe ori, alții fiind apoi doar pomeniți de către noii protagoniști, într-un șir aproape distopic de întâmplări în care, deși fără a exista efectiv personaje negative, au loc un număr impresionant de crime, altercații, iubiri pătimașe, înșelătorii, răsturnări politice și militare, falimente și îmbogățiri, totul înconjurat de un aer mixt, mediteranean și balcanic în același timp, existând un real gust pentru perfierie, mahala, tihnă și palavre, misterul și melancolia plutind în atmosfera romanului aproape în fiecare propoziție.

O cheie de lectură a volumul găsim în chiar primul capitol, Istoria abandonată, în care aflăm despre “ambițiosul proiect interbelic al unei istorii ilustrate a comunei Slobozia”, propus de învățătorul P., patriot local, și Ștefan Theodorescu (de observat aici melancolia și misterul la care făceam referire mai sus: “Într-o săptămână, domnul Ștefan Theodorescu, artist fotograf din Slobozia a pozat tot, chiar și pe șeful de post, deși nu era localnic […] Toată comuna s-a dus la primărie să le vadă. Domnul Fănică i-a pozat repede pe treptele primăriei. Preotul era în centru, totuși primarul se vedea mai bine. Mai erau acolo notarul, moașa, tînăra soție a învățătorului, iar sus în stânga, în haine de duminică și cu gîtul lungit, sărăcia de Papurică, negustorul de pește și de raci. […] Domnul Ilie învățătorul se ducea la bătrîni acasă și îi întreba ce mai țin minte. […] Învățătorul a fost trimis din greșeală în linia întâi, pe frontul din Rusia, confundat cu un legionar care avea același nume. Numele acestui paatriot local n-a ajuns pe monumentul eroilor din Slobozia, ci doar într-o scrisoare prin care tânăra doamnă P. era anunțată că soțul ei a căzut pe câmpul de luptă” (p. 10). Exact asta face și Cristian Teodorescu: îmbinând tehnicile portretului și crochiului cu o formă comprimată și esențializată a stilului gazetăresc, prin ochii unui narator pe jumătate impersonal, reușește o incursiune recuperatorie cu tente blând melancolice, însă reușind cu multă pricepere să evite tezismul de orice fel, oricât de irezistibil ofertant ar fi subiectul pe alocuri.

Cristian Teodorescu are într-adevăr un talent remarcabil în a negocia distanța față de text, fluența narativă și registrele, în ideea în care este imposibil să găsești slăbiciuni de construcție, romanul fiind unul matur din foarte multe puncte de vedere. Dacă plusăm și cu faptul că lectura e funcțională pe mai multe nivele, putând foarte bine folosi istoria, violența, distopia, tragicul, tragi-comicul, sensibilitatea subiectului, construcția narativă, povestea, stilul, melancolia, devenirea ori cine știe câți alți topoi și găselnițe ca potențiale chei de lectură, nu suntem departe de a concluziona că ne aflăm, într-adevăr, în fața unui roman foarte bun.

Încă o ultimă dilemă de rezolvat. Care e acest oraș de apoi? Cristian Teodorescu, foarte inspirat, încheie: “Pe strada principală se plimbau alți oameni decît cei pe care îi cunoșteau ei. Înainte de a se despărți, în piața de lângă moschee, se uitau dezorientați în jur. Nu mai aveau loc în orașul de atunci. Și nu se întrezărea nimic să le poarte, dacă nu speranțele, măcar nostalgiile în orașul de apoi” (p. 276).

rr 2000+ #5, circul nostru va prezinta: (modereaza olga stefan)

===

Joi, 25.02.2010, ora 18.00, Facultatea de Litere Cluj-Napoca (Str. Horea nr. 31), sala Popovici
O discuţie despre romanul “Circul nostru va prezinta:”, de Lucian-Dan Teodorovici
Moderator al acestei întâlniri: Olga Stefan.

===

===

Rr2000+, intalnirea #4

===

Joi, 28.01.2010, ora 18.00, Facultatea de Litere Cluj-Napoca (Str. Horea nr. 31), sala 302
O discuţie despre romanul “FANTOMA DIN MOARA”, de Doina Ruşti
Moderator al acestei întâlniri: Iulia Micu.

===

click pe afis pentru marire

===

Dupăamiaza pierdută cu:
Mircea Laslo
Iulia Micu
Cristina Miloş
Ovidiu Mircean
Cosmina Moroşan
Bogdan Odăgescu
Andrei Simuţ
Adriana Stan
Olga Ştefan

dupaamiazapierduta.wordpress.com
design poster: Sandra Bularca

===

Dan Coman – Dictionarul Mara (pentru echinox)

Tulburat peste măsură. Un tată cum nu vă puteţi imagina

După primul volum de poezii – anul cârtiţei galbene (ed. Timpul, 2003, Premiul Eminescu – Opera Prima şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut; reeditat la Vinea în 2004) şi ghinga (Vinea, 2005), punctând şi o antologie care sudează primele două cărţi – d great coman (Vinea, 2007), Dan Coman se află, practic, la a treia carte. Dicţionarul Mara (cu subtitlul “ghidul tatălui: 0-2 ani”; Editura Cartier, 2009) marchează o mutaţie destul de importantă în scriitura bistriţeanului, interesantă nu neapărat prin tematică, ci mai ales prin faptul că ne oferă o deformare venită din exterior, un Dan Coman faţă cu reacţiunea. Dacă primele două volume se confirmă unul pe celălalt, se completează şi se susţin, Dicţionarul Mara este, dacă mi se permite exprimarea, o altă mâncare de bebe.

Volumul ghinga se încheie cu următoarele versuri: „nu obosesc pentru că nu înţeleg nimic din ceea ce spun./ şi nu obosesc pe nimeni pentru că nu mai e nimeni./ aşa m-am născut. direct din pământ direct imposibil de urnit/ direct cu vorbele afară din mine. exact aşa./ ca oricare alt lucru pentru care el însuşi nu înseamnă nimic.” (p. 95, Vinea, 2005). Ce se întâmplă de aici şi până la un moto de genul „Lîu, lăţuştă, lămulită/ Mala nu ştia să zită”? Ar fi o naivitate impresionisto-clişeică să invocăm argumente de genul: Dan Coman are acum un copil, poezia lui Dan Coman e alta.

E drept, vectorii constitutivi ai liricii sunt îndreptaţi spre un alt tip de fetiş. Ghinga şi cârtiţa (cu toate elementele obsesivo-fantasmatice adiacente, cu delimitările clare ale celor patru pereţi, cu toate mişcările repetitive pline de angoasă, gen Teodor Dună – vezi volumul Catafazii) par mai degrabă construcţii poetice imanente, care ţâşnesc exact în acelaşi moment cu discursul, iar acestea, chiar dacă traduse în limbaj poetic îşi primesc inevitabil doza de convenţie, de „jet lag”, ţin de o interioritate bine delimitată. În noul volum, Mara şi noile elemente obsesive ţin de o alteritate care refuză din start orice formă de pasivitate: „uite-o pe mara şi uite cum/ la nici un metru distanţă de ea/ îmi pierd imediat răbdarea/ iar atuncă mişcările mele/ pe de-asupra acestor hârtii/ seamănă cu o gură deschisă de oaie” (p. 11).

Astfel, Dan Coman a reuşit să evite autopastişa printr-o schimbare de fond, nu de formă, printr-o permutare a unor elemente şi tehnici, cât şi prin orientarea tematică menită, fie că ne place sau nu, să ne fure ochii. Faptul că micile sfârşeli, gesturile repetitive, expresia cu tot ce presupune ea, anxiozitatea, spaţiul închis, angoasa ce vibrează pe scara intensităţii între blând, lasciv chiar, şi stihial, toate acestea au supravieţuit în aceeaşi formă, putem observa din chiar primele pagini, iar restul volumului nu face altceva decât să confirme: „da, tlinda, da, ea e mara/ şi la nici o jumătate de metru distanţă/ îmi pierd imediat entuziasmul/ iar atunci/ vorbele mele despre toate acestea/ seamănă izbitor/ cu mirosul gurii de oaie” (p. 11).

Înainte de a vedea ce aduce nou Dicţionarul Mara, atât în scriitura lui Dan Coman cât şi în poezia generaţiei (ori mai degrabă promoţiei), să observăm ce a păstrat acesta din cele două volume de până acum. În primul rând spaţiul strâmt, apăsător, camera bine delimitată, căreia îi simţim acum mai puţin unghiurile tăioase, fiind resemantizată într-un spaţiu casnic aseptic, cu valenţe protectoare, anxietatea apărând într-o formă ceva mai blândă: „în ultimul timp n-am mai prins decât nopţile mici/ alea care nu acoperă mai mult de doi-trei oameni şi/ care nu au nici răcoare nici întuneric/ mai degrabă un soi de sfârşală” (p. 19). În acest spaţiu există, de asemenea, o adevărată obsesie a liniştii, a păstrării echilibrului extrem de fragil. „Hanging on in quiet desperation” is the Coman way.

În al doilea rând, avem mişcările pe care le tot pomenesc: scurte, bruşte, repetitive, care ţin de un anumit soi de mecanicizare a gestului, mişcări asociate foarte des cu interjecţii: „zdup!”, „luku-luku”, „ţuku-ţuku”, „hop!”, „pic-pic, pac-pac, poc-poc”. În Dicţionarul Mara aceste gesturi nu mai vin de nicăieri şi se duc nicăieri, ci mimează de cele mai multe ori ritmul vital al copilului şi sunt întotdeauna raportate la el: „vine laptele [...] încep şi eu să mă leagăn cu tot corpul/ în stânga şi-n dreapta/ în stânga şi-n dreapta” (p. 31). Aceste mişcări pot fi numite, fără exagerare, mantre anti-panică, anti-anxietate, deoarece de cele mai multe ori reuşesc, dacă nu să îmblânzească total alteritatea, straniul, neprevăzutul, cel puţin să imprime o mişcare ordonată, oferă un anti-climax, elementele principale fiind „frica cea mică şi oboseala cea mare” (p. 45).

În al treilea rând, decorul nelipsit: cafeaua, ţigara şi bestiarul la care apelează Dan Coman pentru majoritatea figurilor de stil, iar acest bestiar este, ca de obicei, unul impresionant. În Dicţionarul Mara avem: cel mai des oi şi vaci, apoi pisici, câini, cocoşi, găini, porci, cai, viţei, musculiţe, nurcă, cangur, răţuşte, păsări, licurici, muşte, păduchi, cărăbuşi, fluturi, lişiţe. În timp ce structuraliştii îşi vor freca mâinile mulţumiţi de inventar şi de concluziile rezultante, scriitorul bistriţean va răspunde ironic, cum o face de multe ori: „Păi despre ce să scriu, dacă am crescut la ţară?!”.

În al patrulea şi ultimul rând, charisma şi ironia marca Dan Coman, infuzată narcisiac. „sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina” (p. 7, ghinga, Vinea, 2005). Dacă tot eram la ghinga din nou, să nu uităm dedicaţia volumului: „fără nici o şovăială/ această carte mi-o dedic mie”. Acum versurile de mai sus ar suna cam aşa: „sunt un tată cum nu mi-aş fi putut imagina”. Chiar şi în această ipostază lirică, scos din contextul precedent, sensibil jenat şi speriat, glasul tremurând al lui Dan Coman îşi păstrează valenţele de seducător subtil, ironic, în observaţii gen „strigătele marei nu vin din spaimă nici din nesomn/ mai degrabă dintr-un respect înnăscut pentru cafea” (p. 19) sau „la trei săptămâni mirosul de tată este exact/ ca aroma de jakobs pentru găini” (p. 23)

În fruntea noutăţilor se află, cap de listă, inevitabil, tematica. În lirica recentă, alături de proiectul încă în lucru al lui Radu Vancu, Sebastian în vis (raduvancu.unspe.com), paternitatea ca univers se numără printre temele insolite. Un volum aflat de cealaltă parte a oglinzii e cel al Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă (Paralela 45, 2005). Având în vedere că tematica nu atrage valoarea, ci maxim o nuanţează, iar cum o nuanţează am detaliat mai sus, nu insist.

Un aspect care aduce ceva nou în peisajul generaţiei e  modul în care dragostea şi sexualitatea sunt tratate (ori mai degrabă transformarea pe care abordarea subiectului acesta o suferă). Erosul este resemantizat, maşinizat, împins la periferia relelor necesare (alături de fumat, printre altele), consumarea pulsiunii erotice fiind o datorie ce trebuie să ţină seamă de legile tiranice ale Marei: repede şi în linişte, iar asta cât mai departe de spaţiul aseptic: „noi suntem părinţii marei/ şi noi, părinţii marei, doar uneori/ şi doar foarte scurt/ ne desprindem de mara/ şi doar pentru a ne scoate repede-repede/ dragostea din corp/ cum ai scuipa ascuns şi fără zgomot/ într-o batistă de pînză” (p. 43); „atunci ne strecurăm iute sub plapumă/ şi în tăcere ne izbim unul de altul/ ca două pulpe de pui” (p. 46); „la noi corpurile folosesc doar ca să ne recunoască fetiţa/ şi folosesc doar pentru a înainta cât de repede-nspre ea// nişte mecanisme sigure de îngrijit mara/ [...] iar sub burţi nu mai găseşti decât/ un foarte mic loc pentru baterii” (pp. 81-82). Iubire marxistă în regim special de necesitate. Sună cel puţin amuzant.

Limbajul suferă şi el distorsiuni, filtrat prin noua ipostază. De ce? Tot din raţiuni… funcţionale: „în faţa unei fetiţe de trei ani/ vorbele de om sunt impracticabile” (p. 30). Am abordat mai sus problematica onomatopeelor, ele găsindu-şi şi aici o explicaţie. Din acest registru nu lipsesc, logic, nici diminutivele sau formele deformate, infantilizate, stâlcite. Deformările discursului, registrele minore nu constituie în sine noutăţi, însă raportul dintre conştiinţă, proto-conştiinţa infantilă şi limbaj, raport filtrat prin stilul lui Dan Coman, oferă tensiuni şi expresivităţi insolite, deci valoroase. Acest lucru e mai puţin evident în linia poeţilor ultimilor ani, însă este destul de evident la prozatorii care au reuşit cu succes să profite de aceste tipuri de raporturi (două exemple la îndemână: prozele scurte ale lui Dan Lungu în care naratorii sunt copii sau adolescenţi şi romanul Iepurii nu mor al lui Ştefan Baştovoi).

Schimbarea pe care o aduce Dicţionarul Mara este una binevenită atât pentru lirica lui Dan Coman, care redemonstrează că este un autor valoros şi deja stabil în raport cu propria creaţie şi, mai important, că autopastişa nu îl bântuie, dar şi în raport cu generaţia, singularizându-şi vocea tot mai mult, de la un volum la altul. Asemeni în faţa unui serial palpitant, sunt frustrat că nu ştiu când va apărea episodul următor. Apropo, dacă tot suntem în zona aceasta, de serialul Ion Mureşan mai ştie cineva ceva?