textul acesta e raspuns la o ancheta a revistei Steaua. despre bloguri, literatura, cititori si toate cele de ne dam cu parerea in general.
Condiţia post-Yahoo. E-mail asupra cunoaşterii
Cât datorăm noi blogului şi cât ne datorează el nouă, în calitate de consumatori şi cititori, câtă influenţă are mediul rapid de interacţiune asupra mesajului în sine, cât de umani sau postumani suntem atunci când traseul nostru zilnic presupune interacţiunea cu sute de periferice electronice, cât de Big Brother a rămas Big Brother, în ce măsură există un grad real de customizare în utilizarea World Wide Web-ului şi în ce măsură folosirea acestui mediu, dimpotrivă, formatează individul? Cea mai simplă soluţie de a răspunde la aceste întrebări ar fi scoaterea din priză a tuturor calculatoarelor pentru câteva săptămâni, însă nivelul tehnologic la care am ajuns a întrepătruns într-o atât de mare măsură canalele de comunicare (reţea în care omul poate fi privit mai degrabă ca funcţie şi mai puţin ca beneficiar), încât ajungem se ne întrebăm, la modul paranoic, dacă PC-urile şi laptop-urile nu ar reuşi să funcţioneze la fel de bine fără implicarea noastră, în contextul în care societatea nu prea ar reuşi să funcţioneze fără sisteme informaţionale.
Problematica Internetului ca nou mediu de propagare, prelucrare, editare sau receptare a literaturii şi a discursului în general presupune o discuţie pe multe paliere, de la teorie până la diletantism, putând fi în acelaşi timp o zonă de dezbatere teoretică, politică sau teren profetic pentru o nouă apocalipsă informaţională. Nu mă aliniez direcţiei pesimist-milenariste, Internetul în sine este o unealtă a Diavolului (Diavol în cel mai larg sens cu putinţă) în aceeaşi măsură în care este şi cartea după Gutenberg sau conserva după Andy Worhol, însă în momentul în care ajungem să bem cafeaua cu prietenii pe Yahoo! Messenger şi să comentăm o poezie scrisă acum cinci minute undeva la zece fusuri orare distanţă de noi, parcă schimbarea de paradigmă în faţa căreia ne aflăm e mai radicală decât Lyotard lăsa să se înţeleagă în 1979. Nu ne aflăm doar în faţa unui colaps al marilor naraţiuni (încercaţi să buchisiţi Biblia sau Fraţii Karamazov de pe monitor şi veţi atinge cel mai pragmatico-empiric nivel al teoriei lui Lyotard), nu este doar momentul în care întregul patrimoniu cultural al planetei este la câteva clic-uri distanţă, ci şi momentul în care hyperlink-ul, blogul, comunitatea virtuală în general accelerează într-o măsură atât de mare interacţiunea subiecţilor, suprimând timpul şi spaţiul în sensul lui clasic şi chiar subiectiv, psihologic, încât ajungem să ne proiectăm aici-ul şi acum-ul ca trecut în exact clipa consumării lui: “X a postat un comentariu la textul dvs. acum” (sau acum câteva secunde, este acelaşi lucru) – ca autor al acestui text, îl percep deja ca făcând parte din trecutul deja arhivat la care dumneavoastră, ca cititor al viitorului meu, vă raportaţi, iar acest lucru duce atât la modificarea textului (discursului), cât şi a receptării lui (inclusiv prin prisma canalului folosit).
Dacă pornim de la premisa că discursul narativ poate fi întâlnit oriunde acum: în publicitate, artă, grafică, film etc., reevaluarea statutului cititorului şi a modului în care acest receptor interacţionează cu textul (sau „textul”), oricât de ofertantă ar fi perspectiva analitică pe care acest aspect ne-ar oferi-o, discuţia ar ajunge la dimensiuni greu de controlat. Relativismul ar fi în acelaşi timp relaxant şi greu de suportat: cu toţii suntem autori şi cititori, lectura devenind un act imposibil de controlat, aranjat sau cuantificat în vreo privinţă, cel puţin la o primă privire. În acest text mă voi rezuma la a discuta două instituţii pe care Internetul le oferă tuturor utilizatorilor, însă focusat din perspectiva a ce oferă ele autorului şi cititorului de literatură.
Hyperlink-ul între intertext şi notă de subsol. Un aspect care nu influenţează literatura scrisă înainte de existenţa World Wide Web-ului, dar care va deveni un element definitoriu al hyper-literaturii este link-ul. Strămoşul subtil şi mult mai deschis al link-ului poate fi considerat intertextul în ideea sa de trimitere spre altă sursă, lăsând posibila reinterpretare la latitudinea receptorului. Link-ul are astfel o funcţie la mijlocul distanţei dintre intertext şi notă marginală, trimiterea fiind de data aceasta una instantă – practic, orice clic ne trimite printr-un link la o altă pagină, la un alt spaţiu bine delimitat de cel dinainte, suprimând timpul şi spaţiul intermediar. Dacă ideea de operă literară presupune deja diseminarea din ce în ce mai mult, mularea ei după chipul şi asemănarea legăturilor dintre pagini web ne duce un pas şi mai departe – opera literară perfect funcţională în spaţiul virtual, însă imposibil de transpus pe hârtie din motive formale: alipirile şi trimiterile sunt teoretic infinite, ideea de reţea globală a patrimoniului cultural găsindu-şi cu ajutorul link-ului nu numai forma perfectă a unei utopice biblioteci mondiale, ci şi posibilitatea de a suprima copertele cărţilor şi de a construi, cu ajutorul unor foarfece virtuale, o infinitate de colaje din materialul preexistent, cu minimum de efort.
Blogul individual între Personaj Jesus şi Public speaker. Blogul, cel puţin în forma sa actuală, este cea mai potrivită formă narcisiacă de auto-fetişizare pentru autorul de literatură al secolului XXI, cât şi pentru blogger-ul pur-sânge, pentru că presupune comunicarea de la tribună, posesorul blogului având control nu doar asupra propriului discurs, dar şi de cenzură asupra reacţiilor comentatorilor. Nu am înţeles niciodată atitudinea alarmiştilor care nu se pot hotărî ce să denigreze: Internetul ca spaţiu al libertăţii anarhice sau Internetul ca nouă unealtă de control a lui Big Brother, venind cu argumente pentru ambele supoziţii, însă trebuie să recunosc că blogul mi se pare forma cea mai acută, dar posibil şi cea mai rafinată, de simulacru al propriului ego, fie că este asumat ca expresie diaristică, literară (chiar şi dialogic) sau eseistică. Orice blog presupune un pact ficţional al avatarului nostru în raport cu avatarul-despot-luminat al posesorului blogului, diferenţele importante faţă de literatura pe hârtie fiind evidente: a) blogul este întotdeauna şantier în lucru; b) acest şantier poate fi influenţat activ de către cititor, cu condiţia primară de a fi lăsat de scriitor să facă acest lucru; c) perspectiva cititorului poate fi influenţată de autor în orice moment prin modificarea textului sau prin adăugarea de comentarii sau răspunsuri la comentarii; d) faptul că toate aceste interacţiuni au loc între două sau mai multe persoane reale este o pură iluzie, interfaţa permiţând cel mult interacţiunea dintre două sau mai multe avataruri, dubluri virtuale care sunt supuse unor cu totul alte reguli decât cauzalitatea interacţiunilor sociale.
Cât de ortodoxe, oneste sau potrivite speculaţiilor estetice sunt aceste noi medii de informare şi interacţiune în raport cu volumul tipărit sau televizorul rămâne o problemă deschisă care, probabil, va putea fi judecată doar retrospectiv, în momentul în care actuala paradigmă va fi un capitol închis, consultabil online. În timp ce am redactat acest text, în paralel, am „răsfoit” câteva bloguri, am căutat definiţia exactă a două cuvinte şi forma unui plural folosind un dicţionar online, mult mai repede decât aş fi putut-o face acum 20 de ani. Probabil că astfel m-am ajutat şi mi-am furat singur pălăria în acelaşi timp.
))))))))))))))))))))))
