@ Vancu, Sebastian in vis (pentru Steaua)

„Sebastian şi mustăţoiul lui Nietzsche…”

La fel ca Dan Coman, care între Ghinga şi proaspătul roman, Irezistibil, a ales să ne desfete cu Dicţionarul Mara, Radu Vancu, între două volume de poezii (Monstrul fericit – Cartier, 2009, şi Amintiri pentru tatăl meu – Vinea, 2010), s-a decis să exploreze imaginarul patern şi infantil, oferindu-ne bijuteria de carte numită Sebastian în vis, apărută la Tracus Arte acum câteva luni. Volumul s-ar putea să nu fie o surpriză pentru cititorul român, mai ales pentru cel internaut, deoarece cartea, înainte de a apărea pe hârtie, a fost publicată episodic pe un blog omonim, însă încorsetată între coperte şi primind botezul ISBN-ului, receptarea se schimbă oarecum, însuşi mediul cerând o altă abordare.

„Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie”, el este „un model upgradat de bebeluş”, având-o pe „naşa Artă”, infant care din primele rime ne aduce aminte de Gellu Naum şi de al lui Apolodor, de imnul lui T.O. Bobe închinat frizerului nea Gică, Bucla, ori de ludicul multor versuri din Levantul lui Cărtărescu. Când citim, tot în Cântul I, rime precum „Pe neocortexul lucios, toate informaţiile lumii le dă pe derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite. Prin transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie, încă vie, palpitând în stomacul neuronal”, afinităţile cărtăresciene sunt şi mai evidente. Acelaşi Sebastian, deloc şocant lucru, „adoarme cu capul pe burta lui Leonid Dimov” într-o lume populată de broscoporci, pisicâini şi fluturcai ivănescieni, unde Omuleţul din Subterană, care-l invocă pe „străunchiul nostru Fiodor”, consumator de ceai de valeriană, avid să afle secretul alchimic al transformării laptelui praf în lapte natural, devine un… nietzschenian Supra-Omuleţ, fermecător personaj malefic de basm, punând la cale infame suplicii pentru bebeluşii Sibiului, dorind să nască „din ou Omuleţul Nou, cu suflet infim în corpul infirm, fără istorie, fără memorie, purtând, în minima inimă, morala minimă”. Noroc cu cei trei magi zburând dinspre răsăritul Tadjikistan: Neghiniţă, Statu-Palmă-Barbă-Cot şi „Nietzsche-piticot”, călare pe mini-behemot, urmaţi de „armiile pitice”, care apar providenţial pentru a se închina micului Sebastian.

Dintr-un pufăit de suzetă, lumea devine poză de gazetă, din care Sebastian se desprinde. Călătorii cosmice urmează, spaţiotimp möbiano-dantesc cu Nietzschulică pe post de călăuză, în care „cu pampersul jenându-l un pic la mers, Sebastian se plimbă de-a buşile prin Univers”, „cu viteze de mii de Mach” călătorind de la Bau-Bau-ul care-i pune lui Tati cărţile pe foc, până-n Empireu, unde Dumnezeu însuşi îi schimbă scutecul bebe-ului minune. Odată reveniţi pe Pământ, cu Zarathustra şi el în zonă, registrul se schimbă şi începe Apocalipsul, cu morţii ridicându-se, dar nu vă voi dezvălui motivul şi continuarea, deoarece de aici ajungem la deznodământ/ recensământ/ Sebastian crescând şi la un fractalic final infinitezimal, din ce în ce mai mici, până la bosoni şi micro-micro-cosmi şi aşa mai departe, cu cele trei puncte de suspensie obligatorii pentru orice final nefinal.

Probabil că Radu Vancu trebuia să regizeze Inception, cu Sebastian în rol principal şi Cami pe post de eroină-arhitect, ori măcar unul din episoadele trilogiei Matrix, cu Mowgli în locul lui Keanu Reeves şi Motanul Dănilă în locul agentului Smith. Dincolo de acest nivel, Sebastian în vis este mult mai mult decât o carte despre / pentru copii, o saga fantastico-bebeluşească. Construind într-o matrice stilistică impecabilă un poem postmodern de zile mari, Radu Vancu reuşeşte să levantizeze şi mai mult Levantul, lucru pe care nu mi l-aş fi putut imagina până să văd cele 43 de pagini ale volumului. Radu Vancu reuşeşte să-l critice pe Nietzsche prin Nietzsche, să facă personajele lui Gellu Naum să dea mâna cu cele ale Apocalipsei lui Ioan din Patmos, să încrucişeze cosmologia lui Eminescu cu cea a lui Dante, să amestece trimiterile la filosofia budistă cu mărci de lapte praf fără a obţine un ghiveci ininteligibil, dimpotrivă, făcându-ne să avem impresia că, vai!, muzele ţineau revelarea aceastei ode pentru momentul potrivit, ea existând de fapt de mii de ani.

Bebeluşul minune este pe alocuri şi pantagruelic, aducând din când în când aminte şi de Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu, unele personaje ale lui Radu Vancu de aici părând schiţe din lumea fantastică a Pisicâinelui Gavril, minotaurului Samuil şi a bufniţei Kaliopi. Tot cu gândul la Teodosie cel Mic observăm trimiterile la volumele precedente ale lui Radu Vancu, dacă indiciile dinainte nu ne erau de ajuns pentru o lectură textualistă. Imaginea tatălui suicidar este prezentată odată cu Apocalipsa, aceasta fiind o temă recursivă, dacă nu chiar obsesivă, a poeziei autorului. De asemenea, de două ori ne este înfăţişată imaginea a două volume arzând pe jarul din tărâmul lui Bau-Bau, volume de pe care micul Sebastian gângureşte „teraria” şi „ericit”, trimitere la primele două cărţi ale poetului, biographia litteraria şi Monstrul fericit. Alte astfel de mărunte şi interesante chei de lectură ne sunt presărate la tot alineatul.

Oricum ai pune problema şi oricum ai citi-o, Sebastian în vis este o bijuterie care moţăie momentan la marginea canonului literar, gângurind. Curând se va trezi, şi-atunci pe mulţi va bebeluşí.