27
Nov
09

daca alfred jarry s`ar fi sinucis anul asta…

ultima lui discutie de pe mess ar fi aratat cam asa.

Oda: am vrut sa ma arunc de pe blog
Oda: :) ))))))))))))))))))))))
Oda: bloc
Oda: bloc
Oda: bloc
Oda: boc
Oda: poc
O.: dc te aruncai de pe blog poate picai de mai sus
Oda: can`t tell for sure
O.: oki, nu e cea mai potrivita intrebare pt ora asta, dar why should robbie williams not exist?
Oda: pentru ultimul clip
O.: hm, very behind din pct asta de vedere. e f tare ca eu de fiecare data cand ajung acasa redescopar televizorul. desi avem si la cj, nu ma uit niciodata, si apoi ajung acasa si imi dau seama ce filme faine sunt pe tvr si pe tcm.
Oda: ai o scobitoare?

26
Nov
09

RR 2000+

nu eu am comis posterele (desi as fi vrut, la ce misto is). le-am pus for public awareness :P

General

Intalnire1

23
Nov
09

Cronica unei cărţi anunţate (Posthuman Dada Guide – Andrei Codrescu)

„Strangers passing in the street

By chance two separate glances meet”

 

După apariţia multor cărţi de poeme, proză şi eseuri atât în Statele Unite cât şi în România, Andrei Codrescu a publicat anul acesta ceea ce s-ar putea autointitula, dacă moneda de schimb a Planetei ar fi poezia (cum speră postbeatnik-ul, de dragul posterităţii), ultima carte necesară a umanităţii (sau postumanităţii). Deşi, din păcate pentru buzunarele şi sufletele noastre, cartea costă 16,95 de dolari şi nu 16,95 versuri, The Posthuman DADA GUIDE, Tzara and Lenin play Chess (Princeton University Press, The Public Square Book Series, 2009) constituie nu numai o radiografie amănunţită şi foarte bine documentată a avangadei istorice, cu nu mai puţin de 83 de note de subsol şi trimiteri, urmărind în detaliu şi cu acea ironie fină ce poate deja purta trademark Andrei Codrescu, ci şi un vehicul năbădăios şi greu controlabil a unei sumedenii de direcţii, teorii, concepte şi concepţii care sunt catapultate rând pe rând în eter de acest montagne russe numit Dada.

Un alt aspect important pentru publicul român, care va avea parte de traducerea Ioanei Avădani în toamna 2009 (Editura Curtea Veche, la timp pentru târgul de carte Gaudeamus), este faptul că acest volum are şi funcţie recuperatoare, punând accentul adeseori pe rădăcinile româneşti ale avangardei, revizuind pe ici pe colo punctele pe care exegeza a pus accentul, dând românului (ori evreului) ce e al românului (ori evreului), iar Occidentului ce rămâne, pe drept cuvânt. Un aspect amuzant este faptul că după o lectură (sper, integrală) a volumului, Carly Berwick scrie pentru Los Angeles Times următoarele: „The guide is filled with random-seeming entries: <<dada, bucharest>> is here but not <<dada, paris>> or <<dada, new york,>> although the entry on Americanization lauds the transformation of European intellectuals who came here into open, self-actualizing, bold scavengers of high and low culture.” (Ghidul este plin de secţiuni ce par aleatoare: există „dada, bucureşti”, dar nu „dada, paris” sau „dada, new york”, deşi secţiunea despre americanizare laudă transformarea intelectualilor europeni care au venit aici într-un spaţiu deschis, auto-inovator, curajoşi derbedei ai culturii înalte şi urbane). După ce Andrei Codrescu explică faptul că explozia Dada a anului 1916, cu epicentrul în sala cabaretului Voltaire, este patronată de careul Hugo Ball, Tzara, Marcel Iancu şi Huelsenbeck (doi germani şi doi români), cu opt ani înainte de primul manifest suprarealist al lui André Breton (cu 11 înainte de intrarea francezului în Partidul Comunist şi cu 17 înainte de darea lui afară, deci cu destul timp înainte de tranziţia sa în spaţiul american), cronicarul prestigiosului L.A. Times trage spuza înapoi pe burta sa cu dungi şi steluţe, crezând că lipsa Parisului şi New York-ului de pe o listă culturală ce include Bucureştiul pre şi interbelic este o simplă farsă dadaistă. Dintre cei patru, doar Huelsenbeck a ajuns în Statele Unite, dar nu pentru a dadaiza, ci pentru a practica psihanaliza sub alt nume, timp în care Hugo Ball practica asceza după o revelaţie catolică de origine casnică (vezi Emmy Hennings), Marcel Iancu revitaliza arhitectura Bucureştiului (până în 1941, când pleacă în Israel), iar Tristan Tzara făcea de toate şi nimic (printre care a şi jucat şah înaintea lui Duschamp, deşi poate nu la fel de bine), lucru de bun simţ pentru un fondator al acestei mişcări. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia postumanităţii.

Revenind la paradoxurile noastre, trebuie pentru început să clarificăm ce înţelege Andrei Codrescu printr-un ghid Dada dedicat postumanităţii. „This is a guide for instructing posthumans in living a Dada life. It is not advisable, nor was it ever, to lead a Dada life. It is and it was always foolish and self-destructive to lead a Dada life because a Dada life will include by definition pranks, buffoonery, masking, deranged senses, intoxication, sabotage, taboo breaking, playing childish and/or dangerous games, waking up dead gods, and not taking education seriously. On the other hand, the accidental production of novel objects results occasionally from the practice of Dada” (p. 1). (Acest ghid are menirea de a îndruma fiinţele post-umane cum să ducă o viaţă dada. Nu este recomandabil, niciodată nu a fost, să duci o viaţă dada. Este şi a fost dintotdeauna auto-distructiv să-ţi trăieşti viaţa în stil dada, pentru că o viaţă dada include, prind definiţie farse, bufonerii, purtare de măşti, tulburare de simţuri, matoleală, sabotaje, încălcarea tabu-urilor, jocuri copilăroase şi/sau periculoase şi trezirea zeilor adormiţi şi a lua în derâdere educaţia şi învăţătura. Pe de altă parte, practicarea unei vieţi dada poate conduce la producerea accidentală de noi obiecte).

Mai mult decât orice, chiar decât futurismul, în caz că Marinetti ar strâmba din nas, Dada este mişcarea care dislocă formele, le goleşte şi le pregăteşte pentru altceva. Odată reumplute, formele mor, primesc premii şi definiţii cât mai exacte, intră în Muzeu şi Academie, devin tema colocviilor şi scenariilor de film, a sculptorilor şi căscatului public, publicul aflat în culmea extazului receptor. Dada este argint viu, Dada este totul şi nimic în acelaşi timp, este un fir de praf în a cărui mişcare pe cerul înnorat descrie intuiţii a ceea ce în curând, după ce se va solidifica, va fi numit într-un oribil mod, Artă. Dada e Nunu şi invers, Dada nu e Nunu şi viceversa.

Revenind. „A posthuman is a human who has put nature (including herm own) between parantheses” (p. 8). (O fiinţă post-umană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze). Aşadar, post-omul este cel dependent de perifericele sale, ustensile ce devin inutile odată cu prima pană de curent: IPod, IPhone, laptop, PC, Mac, Facebook, Hi5, MySpace, card de debit, card de credit, automobil, maşină de tuns, maşină de tuns iarba, maşină de spălat rufe, maşină de spălat vase, maşină de spălat maşini şi alte maşini şi comunităţi ale celor ce au maşini care se aseamănă între ele, având un grad de virtualitate şi de interconectivitate cât mai mare.

Metafora (să mi se ierte termenul) centrală a volumului este jocul de şah dintre Tristan Tzara şi Lenin, care, evident, poate a avut, poate n-a avut loc. Este jocul de şah al secolului XX şi al secolului nostru, bătălia dintre artă şi ideologie, dintre mişcare şi stagnare, libido şi mortido, traseu şi locaţie, carnal şi virtual, carnaval şi adunare a C.C. al P.C.R., dintre dionisiac şi statuia lui Dionysos. După cum şi Codrescu răsuflă uşurat, odată cu destrămarea U.R.S.S. şi căderea Cortinei de Fier, Vladimir Ilici pare să fi pierdut avantajul detaşat pe care îl deţinea. Deşi meciul nu s-a terminat, Tzara are toate şansele să câştige. Nimic altceva decât o metaforă a istoriei secolului XX, această partidă de şah este un teatru al cruzimii desfăşurat între cele două extreme, actorii principali fiind Tzara, Lenin, Ball şi Emmy Hennings, Marcel Iancu (Janco), Huelsenbeck, Maiakovski, Stalin, Dali, Breton, Burroughs, Ginsberg, Mina Loy, Peggy Guggenheim, masele de manevră şi publicul participant.

Încă o indicaţie oferită de autorul romanelor Mesi@, Casanova în Boemia şi Wakefield, cărţi a căror protagonişti urmează foarte atent sfaturile ghidului: „Happily, virtuality is the fatal weakness of virtual communities and their members. Why happily? Because we are artists, that`s why. We have n-o taste, but a stubborn desire to make you taste something else” (p.165). (Din fericire, virtualitatea însăşi este punctul vulnerabil fatal al comunităţilor virtuale şi al membrilor lor. De ce din fericire? Pentru că noi suntem artişti, de aia. Nu avem bun gust, ci doar dorinţa încăpăţânată de a vă face să gustaţi altceva). Noi n-avem bun gust, noi sîntem artişti. Asta striga anul trecut Andrei Codrescu de pe coperta unei culegeri de eseuri publicate la Polirom. Acum exemplifică această idee încă o dată, prin asocieri şi unghiuri surprinzătoare, convingându-ne de multitudinea de asemănări şi nebănuitele deosebiri dintre şamani şi World Wide Web, Lenin şi Tzara, Tzara şi Breton, şah şi box, Kabbala şi Dada, precum şi o mulţime de alte dihotomii şi perechi care pornesc de la acelaşi principiu sau acelaşi paradox, urmând să se despartă violent mai devreme sau mai târziu.

Mai multe nu aş spune, decât că detalii în plus prezentate aici ar strica farmecul lecturii, atât de bogată încât ar necesita cel puţin un serial de trei cronici pentru a zgândări cât de cât multitudinea de subiecte fezabile polemicii. Poate doar o mică trimitere la arhiva revistei 22 din această primăvară, unde Paul Cernat a realizat o cronică pragmatică şi politically correct. Ca încheiere, prefer să ofer un alt fragment din presa internaţională, de această dată din cea britanică, ţinta fiind un articol semnat PD Smith, în The Guardian: „The bad news is that Lenin’s ruthless worldview (sans communism) has won and we are now all posthuman, a condition in which your <<meat-body>> – augmented by technology (iPhone, iPod) and drugs – becomes a denatured <<e-body>>.” (Vestea proastă e că viziunea globală crudă a lui Lenin (comunismul) a câştigat, iar noi suntem acum toţi post-umani, o condiţie în care „corpul carnal” – sporit de tehnologie (iPhone, iPod) şi droguri – devine un denaturat „e-corp”). Fără să vrea, autorul acestui articol, neînţelegând absolut nimic şi probabil necitind cartea în întregime, a comis un act Dada de zile mari. De ce? „All words are Dada if they are correctly misused” (p. 54). (Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greşit cum trebuie).Voilá!

 

Notă – Traducerea pasajelor din presa internaţională îmi aparţine. Traducerea fragmentelor din cartea lui Andrei Codrescu aparţine Ioanei Avădani, căreia îi mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţă.

 

Revista Tomis, noiembrie 2009

03
Nov
09

e-republik

joc e-republik de ceva vreme si incepe sa ma prinda. yeah, i know, but still, try it :)

31
Oct
09

ce-mi place mie la lautari

ca stie, nene, ca stie…

si… sa nu uitam


20
Oct
09

the posthuman dada guide interface

dadaguide

17
Oct
09

partea buna

partea buna e ca in sfarsit, dupa lupte seculare, a reaparut site-ul Echinox si arata foarte fain. multe multumiri lui marius lobontiu. partea proasta e ca inca nu exista niciun material pe el. da revin cu detalii mai incolo… la lansarea oficiala. covrigei din partea casei si lecturi publice, schimb de linkuri in blogroll si alte din astea, in curand.

echinox site

17
Oct
09

ca si`asa imi place chagall (omagiu involuntar)

pe cuvant de cercetas/pionier ca nu e picior de photoshop in poza asta :) mi-a placut cum a iesit.

Cha gal

16
Oct
09

perspectiva comparatista

sa credem oare in coincidente? eu am invatat sa nu. totul de pe http://totallylookslike.com/

07
Oct
09

despre profi si alti demoni

cica un prof de la poli, la primul curs, ii pune pe studenti sa inchida ochii un minut, sa se roage si sa se gandeasca bine ce vor de la viata, dupa care le baga pe gat, la modul de musai, carti de 250 de lei. chestia asta mi-a adus aminte de o scena din terminus paradis care se aseamana destul de mult cu ce am zis mai sus, numai ca domnul capitan Burcea e ceva mai sincer si cu siguranta mult mai putin ipocrit. problema cu ironia e ca odata cu inflatia incepe sa isi piarda valoarea. totusi, gustul e acelasi…

07
Oct
09

Şoarecele, pisica şi Paul Cernat (Echinox 1-4/2009)

Într-o mare măsură, Paul Cernat este un critic egal cu sine însuşi, coerent, greu de atacat dincolo de nivelul speculativ. Aplicând de cele mai multe ori o lectură atentă, fără pretenţia exhaustivităţii (acest oribil termen), Paul Cernat face uz de relativism exact atât cât are nevoie pentru a-şi legitimiza discursul, pentru a-i da până la urmă aerul de sentinţă asumată 100%. Fără a aplica o grilă de lectură impresionistă, reuşeşte uneori (nu foarte des, ce-i drept), să surprindă prin exprimări speculative de o plasticitate aparte (de exemplu, numindu-l pe Ioan Es. Pop „acest Syd Barrett al periferiei autohtone”) fără a deranja ochiul cititorului agasat de digresiuni.

În cronicile şi eseurile lui Paul Cernat există întotdeauna construcţii de genul „Cu siguranţă… Pe de altă parte…”, aceste turnuri discursive fiind urmate de cele mai multe ori de sentinţă. Un demers onest în esenţa lui, lipsit de maliţiozitate ori resentiment. Desigur, când această grilă este aplicată efectiv, speculaţiile pe seama validităţii pot începe. Având în vedere volumul Lindei Maria Baros, Casa din lame de ras, Paul Cernat consideră în 2007 următoarele: „Cu siguranţă, vedetele <<milenarismului>> autohton ar avea de învăţat din rigoarea discursului poetic şi din acurateţea gravă a autoarei sorbonarde”, dar… „Puţine poeme se constituie însă în piese de rezistenţă, unde autenticismul crud şi rafinamentul reflexiv se echilibrează”. Un alt exemplu găsim în tratarea figurii lui Dan C. Mihăilescu, într-un articol din 2006: „Fie că unora le place, fie că nu, cel mai important şi mai reprezentativ dintre cronicarii literari ai perioadei postcomuniste este Dan C. Mihăilescu. [...] Pe de altă parte, statutul de vedetă critică îşi are preţul său: risipirea, vulgarizarea, seducţia efemerului…”. Riscul unei astfel de retorici este faptul că ea funcţionează foarte bine şi în sofisme, poate păcăli. „Fără îndoială că roşul este o culoare interesantă, dar nu este albastru”. Totuşi, Paul Cernat poate fi surprins rareori în construcţii de acest gen fără a avea acoperire.

O altă recurenţă este dată de construcţiile tip „mai e mult până departe”, marcând un traseu teleologic scriitorilor. Tratând în mai 2006 un volum al unui coleg de breaslă, criticul concluzionează astfel: „Deocamdată, volumele foiletonistice ale lui Bogdan Creţu îmi par a fi mai ales nişte utile (anti)camere de rezonanţă pentru eforturile personale de sinteză” (anticamere, antecamere?). Astfel de valorizări legitimizează prin simpla lor invocare, uzitând o logică pe cât de simplă, pe atât de subtilă: „Eu, criticul, fiind în stare să îţi intuiesc traseul, evoluţia, mă aflu automat într-un stadiu superior”. Sunt aceste consideraţii didactice potrivite sau nu, mai ales când sunt reacţii la lecturi din alţi critici? Patinăm pe o gheaţă foarte subţire a elocinţei.

La nivelul micilor (spre mari) obsesii, Paul Cernat are două probleme. Prima problemă este mizerabilismul douămiist: „Nu încetez să mă mir văzând cum unii colegi (pe care altminteri îi preţuiesc mult, în ciuda nu puţinelor deosebiri de opţiuni şi opinii) umflă cu pompa estetică acest <<fenomen>> imatur… Sincer, nu prea-mi vine să teoretizez preţios şi pretenţios în marginea lui”. Atacând foarte tranşant poeţii „neo-beatnici” de fiecare dată când are ocazia, Paul Cernat susţine că singurele lucruri care îl deranjează sunt mimarea autenticităţii, lipsa valorii şi supralicitarea, avându-i în vedere, printre mulţi alţii, pe Dan Sociu („lipseşte tocmai poezia”) ori Elena Vlădăreanu („a fost şi este o poetă supralicitată”). Pe de altă parte, Paul Cernat îi apreciază pe Dan Coman, Svetlana Cârstean ori Ştefan Manasia, situându-i într-o tradiţie valabilă şi viabilă.

Pe coordonatele Cărtărescu vs. douămiism (conştienţi totuşi că acest conflict nu există efectiv), Paul Cernat şi Andrei Terian au avut o polemică scurtă, dar tăioasă. Replicând articolului (E)scatologii milenariste al lui Cernat din Observator Cultural (nr. 83/2006), Andrei Terian a contestat locul fruntaş care îi era acordat lui Cărtărescu de către criticul bucureştean, Paul Cernat răspunzându-i voit tranşant, chiar puţin maliţios pe alocuri, în următorul număr al Observatorului. Cu puţine lucruri au rămas ambele părţi după aceste şicane, însă acest tip de schimburi de replici este simptomatic pentru conflictele cărtărescieni vs. contestatari (ori cum susţine bucureşteanul, Capitală vs. provincie).

A doua obsesie a lui Paul Cernat, asupra căreia din mai multe motive plutesc aburi confuzi de septicism, este lipsa Romanului, a Culturii, a Capodoperei. Articolele din seria „Puncte din oficiu pentru literatura tânără”, întâmpinate de valuri de proteste în media culturală, au avut meritul de a întărâta şi, sper, motiva prozatorii tineri. După ce i-a recenzat pozitiv, i-a prefaţat şi i-a susţinut pe mulţi dintre cei acum incriminaţi, Paul Cernat consideră în toamna lui 2008 că „Dan Lungu e un prozator eficient şi tenace, dar lipsit de forţă” sau că „fracturismul nu a dat nimic substanţial în proză” ori că „O trecere în revistă a prozatorilor pînă în 30 de ani, de la Dragoş Bucurenci şi Ioana Baetica la Dan Sociu, oferă un tablou deprimant”. Sătul de bricolaje, Paul Cernat vrea „marea proză” (ghilimelele îi aparţin), prozatori fulminanţi, sclipitori, artă mare, scrisă de tineri cu lecţia modernismului la degetul mic. Umanism tradiţional. Postmodernismul în România şi-a pierdut miza, printre altele.

Deşi probabil că în linii mari Paul Cernat crede şi acum în ce a susţinut acum câteva luni, gestul mi se pare activat de pulsiuni spontane, ghidate de un pesimism oarecum de conjunctură, mai degrabă decât să constituie o panoramă alarmantă a prozei actuale. De ce? Pentru că autorul însuşi, în ianuarie 2009, ajunge să recunoască, cu ironie şi umor, ce-i drept, că „Am avut însă şi oarecari motive de optimism literar (nu la poezie, ce-i drept), după o criză acută de pesimism în timpul verii… Căci abia am apucat să trimit la Observator… a treia parte a intervenţiilor mele <<apocaliptice>> privind proza tînără – sau, mă rog, încă tînără – şi au început să apară, prin librării, confirmările în roman. Toamna, că toamna se numără toate cele…” Astfel, mai în glumă, mai în serios, Paul Cernat consideră că reacţia lui din vară a fost catalizată şi de setea dinaintea potopului târgurilor de carte. Această schimbare de atitudine nu înseamnă neapărat inconsecvenţă, dar orice cititor poate întreba amuzat: Domnule Cernat, n-aţi prevăzut venirea toamnei? Fără a cădea în paranoia, punem considera că valurile provocate de aceste articole au mai direcţionat câteva reflectoare în direcţia criticului, chiar dacă acest plus la capitolul imagine-marketing a fost mai degrabă accidental decât premeditat.

Că tot veni vorba mai sus de confuzie şi inconsecvenţă, cum putem pune cap la cap următoarele două judecăţi? În iunie 2006: „Un roman pe drept elogiat a fost De­ge­te mici de Filip Florian, apărut anul tre­cut în colecţia Ego.Proză a Editurii Po­lirom. Consensul pozitiv al receptării sale poate fi comparat doar cu cel al Flo­ri­nei Ilis.” În august 2008: „La Florina Ilis, [...] anvergura Cruciadei copiilor nu poate face trecută cu vederea verbozitatea melodramatică, pretenţioasă şi greoaie, ce sufocă primele două masive romane ale trilogiei sale”. În doi ani, o carte a cărei receptare pozitivă în bloc este privită ca ceva natural devine o carte sufocată, trasă din anumite puncte de vedere pe linie moartă. Iar acesta este un singur exemplu. Paul Cernat s-a apărat pentru aceste diferenţe chiar prin conceptul folosit mai devreme, de „puncte în plus”, puncte de încurajare. Pe care, ne avertizează, n-o să le mai dea decât foarte greu de acum încolo. Undeva între demonstrarea unei stări de fapt greu de contrazis şi agitaţia pesimistă inutilă, domnul Cernat a atras atenţia cu această ocazie mai mult asupra criticii decât asupra prozei.

Totuşi, sincopele din discursul lui Paul Cernat sunt minore în comparaţie cu edificiul critic pe care îl construieşte cu migală. Un lucru important, deontologic vorbind, este faptul că Paul Cernat dă foarte rar impresia că scrie „ca să fie scris”, „că trebuie”, „că i se cere articolul”. Sincopele pot fi, la o adică, ajustate din mers. Oricum, rămân cu o singură nedumerire la finalul acestui articol. În luna februarie a acestui an, scriind despre Cartea tuturor intenţiilor de Marin Mălaicu-Hondrari, Paul Cernat concluzionează: „Scris de un autor cultivat şi profund, neîndoielnic un poet adevărat, microromanul de faţă este o carte despre ratare şi o carte ratată, o carte despre virtualitate şi o virtualitate ea însăşi”. Am uitat să menţionez până acum că începând unele cronici pe un ton jovial, Paul Cernat dă impresia că agreează cartea. Doar pentru a o desfiinţa în final. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica. Cartea tuturor intenţiilor este un microroman ratat. Asta e de bine sau de rău?

30
Sep
09

Claudiu Komartin – Un anotimp în Berceni

Who is Tătuca?

Trebuie să recunosc că citind cel de-al treilea volum de poezii al lui Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, apărut anul acesta la editura Cartier, colecţia Rotonda, „la pachet” cu volumele lui Radu Vancu şi Dan Coman, am ajuns să îmi revizuiesc puţin optica de receptare a poeţilor douămiişti (iar într-un text de 4100 de caractere e mult prea greu până şi să îţi dai cu părerea despre ce-o fi acela douămiism, deşi câteva anchete recente, cum ar fi cea din Vatra, au mai clarificat puţin peisajul). Am ajuns, de asemenea, să mă întreb la fel de asumat cam în ce direcţie se îndreaptă poezia celui ce a impresionat cu Păpuşarul şi alte insomnii ori Circul domestic acum şase, respectiv patru ani, plasându-se destul de spectaculos în primele rânduri ale volatilului canon dictat de critica de receptare.

Exceptând ciclul Poemele cu tătuca, destul de amplu, însă, din păcate, puţin superfluu atât în interiorul propriului discurs cât şi în contextul generaţiei, celelalte două cicluri nu dau impresia de unitate şi coerenţă, părând mai degrabă o scurtă antologie de autor. Totuşi, lucrul acesta nu este neapărat un punct slab. Citându-l pe Marin Mălaicu Hondrari, dintr-un interviu recent, pot argumenta că „poezia […] continuă să fie remarcabilă tocmai pentru că nu are niciun înţeles, nici un sens, te înnebuneşte” (Ziua, 22 sept. 2009), iar tocmai aici începe greul pentru cel care încearcă să lectureze acest volum cu gândul de a-l aşeza undeva anume.

Pornind de la indiciul oferit de titlu, unul din primele lucruri pe care le observi este că lecţia simboliştilor francezi este nu doar asimilată, ci şi resemantizată, fiind aplicată ca bază pentru o construcţie de cele mai multe ori complexă. La o privire superficială, îl poţi socoti pe Komartin din acest volum un epigon al lui Rimbaud ori Mallarmé. Totuşi, suprapunând stratul de autobiografism, ceva recurenţe tematologice teriomorfe, precum şi faptul că autorul trage cu ochiul la lirica altor douămiişti chiar şi fără să conştientizeze asta (poate Ianuş din Ursul din containăr sau Ştrumfii…, Coman din primele două volume, Vlaşin, Perţa sau Manasia pe ici pe colo), observi un melanj eterogen, care are totuşi o marcă distinctă, marca unui poet deja format, lucru ce salvează Un anotimp în Berceni ca punct de turnură în lirica lui C. K. În ce direcţie, nu pot încă să îmi dau seama, însă echilibrul acestui volum, eclectismul fardat marchează o răscruce. Pariez că Anotimpul… a reuşit să satisfacă multe dorinţe critice ori de generaţie, punctând o transgresiune, un moment de tranziţie al unei voci narative destul de puternice şi distincte pentru a oferi, totuşi, mai mult. Având o poetică… multilateral dezvoltată, ciclurile Black Butterfly şi La debarcader respiră deziluzie, dragoste şi abjecţie (cum frumos spune Salinger), respingerea alterităţii fiind trăită cu o voluptate ascunsă, dar totuşi transparentă în subsidiar: „nu vreau să mă gândesc la oameni/ iubirea lor este un fluture negru/ cu aripile întinse/ ce se aşază pe fruntea unui gimnast paralizat” (p. 45). Alteritatea mecanicizată este formată din milioane de „roboţei japonezi” care „lucrează şi-n somn”, raportul cu societatea şi propria scriitură fiind unul aproape romantic şi aproape mitoman: „În anii ăştia am învăţat că pot face multe/ pot sări în pat, pot scrie/ sau pot să nu mişc un deget/ că tot o să mi se urce la cap pân` la urmă”, ori „nimic nu îmi foloseşte/ mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric/ să lucrez […] la ceva ce n-o să semene în final/ nici cu un porsche/ nici cu-o treierătoare” (ambele p. 43). Multe ar mai fi de spus despre imaginarul patern, despre copilărie, despre fantasmele monstruoase ale degradării din ciclul Poemele cu tătuca, întruchipări ale timpului într-o lume decăzută, un mic Waste Land cu şanse de recuperare, însă nimic extraordinar în toate acestea.

Până la urmă, e greu să pui o etichetă acestui volum, mai ales una monosilabică sau deloc evazivă. Dacă aş şti răspunsul la câteva întrebări, poate ar fi mai simplu. De exemplu: unde e Berceniul ăsta poetic, de la periferia lui Ioan Es. Pop pe ce stradă o iau? De ce e Tătuca de peste Prut? De ce urlă discursul acesta după critică psihanalitică? Etc etc etc.

27
Sep
09

Radu Vancu – Monstrul fericit

Un anotimp în paharul gradat

Volumul de poezii al lui Radu Vancu, „Monstrul fericit”, apărut anul acesta la editura Cartier din Chişinău, colecţia Rotonda, este întâlnirea deloc întâmplătoare a unei ediţii complete Enciclopedia Britannica cu o sticlă de vodcă, pe masa unui birt din capitala unui judeţ, fie el de munte sau de mare.

La început, pentru a completa comentariul lui Dragoş Varga de pe coperta a IV-a (căci, nu-i aşa, acolo se termină cartea şi încep părerile), în care acesta spune că Vancu are solo-ul lui Malmsteen şi rafinamentul demoniac-senzual al lui Steve Vai, trebuie adăugat, pentru a avea un concert G3 de zile mari, că din lista chitariştilor lipseşte chiar Joe Satriani, cu virtuozitatea sa de a combina diferite surse şi de a păstra cursivitatea chiar şi atunci când schimbă ritmul de mai multe ori în câteva secunde. Mai exact, trebuie adăugat că poezia lui Radu Vancu are ceea ce am putea numi fluenţă turbulentă cu punctul pe „i”. Diferenţa este, din păcate, faptul că Satriani a vândut peste 10 milioane de albume, pe când volumul lui Radu Vancu a apărut în ediţia I în 340 de exemplare. Dar, despre tiraje, cu altă ocazie, una mult mai nefericită.

Cartea de 74 de pagini este consistentă nu atât în volumul de text cât în puterea de concentrare a ideilor şi imaginilor. Poezia, construită pe un filon narativ subtil, ce se relevă ca piesele unui puzzle de-a lungul lecturii, conţine expresii grele însă nu greoaie, de genul „sufletul e testosteron pur” care lăsate în suspensie ar da senzaţia de preţiozitate, însă dublate aproape întotdeauna într-un echilibru instabil, perfect aproape, de imagini ironice, autoironice, reflexive şi concentrate,  precum „Când sufletul i-o trage pe la spate memoriei, strângi din dinţi/ şi speri că-i începutul unei prietenii speciale” (De anima, p. 32), oferă ochiului atent şi sensibil la concepte ori fineţuri veritabile, însă avid de „efect de real”, o lectură aproape desăvârşită.

Lirismul etilofil brodează în jurul paharului. Câteva exemple de remarcat: „orice ateu socialist care bea cu nădejde/ se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic. (ce-ar mai mustăci Dostoievski!); „greu, tare greu se bea/ fără revelaţie”; deşi alcoolizat, „lumea-i tot acolo, cu mutra/ ei de Rain Man”. Inevitabil, Radu Vancu are în poezie câteva obsesii, resemantizate şi nuanţate de-a lungul apariţiilor recurente: imaginea suicidului patern duce la dezintegrarea lumii, singura „epifanie second hand” care rămâne la îndemână fiind cea indusă de alcool, însă nu ca paradis artificial, ci pur şi simplu ca mijloc de subzistenţă metafizică ori psihică. Tot din raţiuni de supravieţuire (acesta fiind şi titlul poemului din care citez acum), memoria trebuie cauterizată, amintirile trebuie… „benignizate”: „Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile fără dezgust & ură/ [...] Să nu-ţi urăşti şi să nu-ţi iubeşti amintirile”. În această lume fără consistenţă, există o altă epifanie, mult mai puternică, ce o exclude parţial pe prima, iar potenţialitatea acesteia este împlinită prin erotism şi iubire, salvare în „o lume tot mai materialist dialectică”. Astfel, farsa tragică, bâlciul fără urmă de traiectorie teleologică, fără sens ori afectivitate, cu afect teatralo-penibil, oferită de opţiunea etilică, este îmblânzită de eternul feminin, nu mai puţin ironic introdus în scenă: „Când de-odată tu răsărişi în calea-mi/ Cami, tu dureros de antialcoolică,/ Misionarismul tău mă converti la monoteismul hameiului”.

Volumul este împărţit în două secţiuni. Prima, „Etilograffiti”, este corpusul efectiv de poezii, iar a doua, „Confesiunile monstrului fericit. Un apolog”, este o tiradă în care biografismul, conceptele, ironia şi referinţele livreşti se combină de-a lungul a 20 de pagini, oferind o delicioasă struţo-cămilă, dacă nu chiar o prelungire necesară, cel puţin una firească a volumului efectiv de poezie. Iar încheierea, închinată unuia din „patronii spirituali” ai volumului, Ion Mureşan, este „Poemul despre elocinţă” şi începe aşa: „Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!”. Restul poemului e atât pe măsura volumului, cât şi pe calapodul minunatei poezii pastişate.

Radu Vancu nu face parte din tagma băutorilor metafizici, nici a celor boemi pur-sânge, poezia lui fiind mai degrabă îmbibată de etil existenţial, chiar cu mici nuanţe existenţialiste, dar care nu sunt duse până la capăt. „Cine ştie să bea trebuie să ştie să şi iubească”, îl parafrazează ludic Radu Vancu pe Sf. Augustin. Iar dacă cel ce bea şi iubeşte mai ştie să şi scrie bine, atunci fericit este el, monstru fericit.

27
Sep
09

ivan iii

Ivan citi articolul nesemnat de două ori, după care rupse atent colţul de ziar, îl împături cu migală în trei rânduri, apoi îl aruncă, alături de alte petice de ziar, în cutiuţa din lemn lăcuit destinată acestui scop, aşezată pe televizor, în stânga peştelui decorativ de sticlă primit cadou de la mătuşica Nataşa din Cahul cu trei ani în urmă. După aceea, se întoarse la masă şi stinse ţigara, după care sorbi lent cafeaua rămasă, cu înghiţituri mici, căscând gura la peretele de căscat gura din faţa sa (Ok, expresia e luată dintr-un roman de John Barth, al cărui personaj principal e tot avocat, dar asta nu înseamnă că nu sunt original. Pur şi simplu sună bine, al naibii de bine. Orice ar spune savanţii italieni, dacă Dumnezeu nu există, iar asta e destul de posibil, atunci totul este permis. Ok, asta e din Fraţii Karamazov. Pe unul dintre ei chiar îl cheamă Ivan şi se întâlneşte cu-n drac, deşi n-am înţeles niciodată care e scopul dracului în economia cărţii).

Exact în clipa în care Ivan (Firescu, nu Karamazov) termină de băut cafeaua, îi sună mobilul (ar fi fost culmea să îi sune mobilul lui Ivan Feodorovici). Era Matei.

11
Sep
09

ivan ii

După ce făcu un duş scoţian de un sfert de oră, cu schimbarea temperaturii o dată la jumătate de minut (găselniţă, chipurile, tibetană), Ivan aruncă boxerii folosiţi pe gemuleţul de la baie şi scoase o pereche nouă din dulapul de deasupra bideului (nu-l folosise niciodată, însă era bine să ai unul, cine ştie când ţi-ar putea fi de ajutor) şi se echipă cu hainele scotocite în primul alineat, înţelegi, pantalonii cu Batman şi tricoul cusut cu aţă albastră. Masa arăta dimineaţa întotdeauna la fel, cu mici variaţiuni pe temă. Când era bine dispus, câteva fructe sau un iaurt îşi făceau apariţia pe muşamaua scrobită, în rest, aceeaşi cană verde plină cu lapte cald, două cornuleţe cu unt sau pain au lait, patru crenvurşti de pui fără pic de pieliţă, trei felii de toast (sau erau două?), câteva madlene ş.a.m.d., ş.a.m.d. Plictisit de propriul stomac, domnul Firescu mâncă doi crenvurşti cu pâine, bău dintr-o înghiţitură tot laptele, apoi aruncă restul alimentelor la gunoi şi îşi umplu cana verde pe jumătate cu cafea, aprinse un Lucky Strike light şi începu să citească titlurile ziarului de luni, 23 martie 2009. Liberalii acuză. Socialiştii acuză. Noua Dreaptă acuză şi păruieşte. Ministrul transporturilor este prins furând şi este intervievat în stare de libertate şi ebrietate. Cercetările continuă. Arme furate de pe aeroportul militar. Cercetările continuă. Câinele lui Obama şi-a luxat piciorul stânga-spate. Cercetările continuă. Fumatul chiar ucide. Dinamo a încasat-o iar acasă. Fizicienii italieni au descoperit ecuaţia care confirmă existenţa lui Dumnezeu. Dacia Sandero se vinde bine în Grecia. Stai, stai, stai! Derulează. Dacia, Dumnezeu, Dinamo… încă puţin. Aşa. Fumatul chiar ucide, uite, pagina 17, colţul dreapta-sus, în medalion, deasupra lui Sarkozy.