„Strangers passing in the street
By chance two separate glances meet”
După apariţia multor cărţi de poeme, proză şi eseuri atât în Statele Unite cât şi în România, Andrei Codrescu a publicat anul acesta ceea ce s-ar putea autointitula, dacă moneda de schimb a Planetei ar fi poezia (cum speră postbeatnik-ul, de dragul posterităţii), ultima carte necesară a umanităţii (sau postumanităţii). Deşi, din păcate pentru buzunarele şi sufletele noastre, cartea costă 16,95 de dolari şi nu 16,95 versuri, The Posthuman DADA GUIDE, Tzara and Lenin play Chess (Princeton University Press, The Public Square Book Series, 2009) constituie nu numai o radiografie amănunţită şi foarte bine documentată a avangadei istorice, cu nu mai puţin de 83 de note de subsol şi trimiteri, urmărind în detaliu şi cu acea ironie fină ce poate deja purta trademark Andrei Codrescu, ci şi un vehicul năbădăios şi greu controlabil a unei sumedenii de direcţii, teorii, concepte şi concepţii care sunt catapultate rând pe rând în eter de acest montagne russe numit Dada.
Un alt aspect important pentru publicul român, care va avea parte de traducerea Ioanei Avădani în toamna 2009 (Editura Curtea Veche, la timp pentru târgul de carte Gaudeamus), este faptul că acest volum are şi funcţie recuperatoare, punând accentul adeseori pe rădăcinile româneşti ale avangardei, revizuind pe ici pe colo punctele pe care exegeza a pus accentul, dând românului (ori evreului) ce e al românului (ori evreului), iar Occidentului ce rămâne, pe drept cuvânt. Un aspect amuzant este faptul că după o lectură (sper, integrală) a volumului, Carly Berwick scrie pentru Los Angeles Times următoarele: „The guide is filled with random-seeming entries: <<dada, bucharest>> is here but not <<dada, paris>> or <<dada, new york,>> although the entry on Americanization lauds the transformation of European intellectuals who came here into open, self-actualizing, bold scavengers of high and low culture.” (Ghidul este plin de secţiuni ce par aleatoare: există „dada, bucureşti”, dar nu „dada, paris” sau „dada, new york”, deşi secţiunea despre americanizare laudă transformarea intelectualilor europeni care au venit aici într-un spaţiu deschis, auto-inovator, curajoşi derbedei ai culturii înalte şi urbane). După ce Andrei Codrescu explică faptul că explozia Dada a anului 1916, cu epicentrul în sala cabaretului Voltaire, este patronată de careul Hugo Ball, Tzara, Marcel Iancu şi Huelsenbeck (doi germani şi doi români), cu opt ani înainte de primul manifest suprarealist al lui André Breton (cu 11 înainte de intrarea francezului în Partidul Comunist şi cu 17 înainte de darea lui afară, deci cu destul timp înainte de tranziţia sa în spaţiul american), cronicarul prestigiosului L.A. Times trage spuza înapoi pe burta sa cu dungi şi steluţe, crezând că lipsa Parisului şi New York-ului de pe o listă culturală ce include Bucureştiul pre şi interbelic este o simplă farsă dadaistă. Dintre cei patru, doar Huelsenbeck a ajuns în Statele Unite, dar nu pentru a dadaiza, ci pentru a practica psihanaliza sub alt nume, timp în care Hugo Ball practica asceza după o revelaţie catolică de origine casnică (vezi Emmy Hennings), Marcel Iancu revitaliza arhitectura Bucureştiului (până în 1941, când pleacă în Israel), iar Tristan Tzara făcea de toate şi nimic (printre care a şi jucat şah înaintea lui Duschamp, deşi poate nu la fel de bine), lucru de bun simţ pentru un fondator al acestei mişcări. Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia postumanităţii.
Revenind la paradoxurile noastre, trebuie pentru început să clarificăm ce înţelege Andrei Codrescu printr-un ghid Dada dedicat postumanităţii. „This is a guide for instructing posthumans in living a Dada life. It is not advisable, nor was it ever, to lead a Dada life. It is and it was always foolish and self-destructive to lead a Dada life because a Dada life will include by definition pranks, buffoonery, masking, deranged senses, intoxication, sabotage, taboo breaking, playing childish and/or dangerous games, waking up dead gods, and not taking education seriously. On the other hand, the accidental production of novel objects results occasionally from the practice of Dada” (p. 1). (Acest ghid are menirea de a îndruma fiinţele post-umane cum să ducă o viaţă dada. Nu este recomandabil, niciodată nu a fost, să duci o viaţă dada. Este şi a fost dintotdeauna auto-distructiv să-ţi trăieşti viaţa în stil dada, pentru că o viaţă dada include, prind definiţie farse, bufonerii, purtare de măşti, tulburare de simţuri, matoleală, sabotaje, încălcarea tabu-urilor, jocuri copilăroase şi/sau periculoase şi trezirea zeilor adormiţi şi a lua în derâdere educaţia şi învăţătura. Pe de altă parte, practicarea unei vieţi dada poate conduce la producerea accidentală de noi obiecte).
Mai mult decât orice, chiar decât futurismul, în caz că Marinetti ar strâmba din nas, Dada este mişcarea care dislocă formele, le goleşte şi le pregăteşte pentru altceva. Odată reumplute, formele mor, primesc premii şi definiţii cât mai exacte, intră în Muzeu şi Academie, devin tema colocviilor şi scenariilor de film, a sculptorilor şi căscatului public, publicul aflat în culmea extazului receptor. Dada este argint viu, Dada este totul şi nimic în acelaşi timp, este un fir de praf în a cărui mişcare pe cerul înnorat descrie intuiţii a ceea ce în curând, după ce se va solidifica, va fi numit într-un oribil mod, Artă. Dada e Nunu şi invers, Dada nu e Nunu şi viceversa.
Revenind. „A posthuman is a human who has put nature (including herm own) between parantheses” (p. 8). (O fiinţă post-umană este o fiinţă umană care a pus natura (inclusiv propria-i natură) între paranteze). Aşadar, post-omul este cel dependent de perifericele sale, ustensile ce devin inutile odată cu prima pană de curent: IPod, IPhone, laptop, PC, Mac, Facebook, Hi5, MySpace, card de debit, card de credit, automobil, maşină de tuns, maşină de tuns iarba, maşină de spălat rufe, maşină de spălat vase, maşină de spălat maşini şi alte maşini şi comunităţi ale celor ce au maşini care se aseamănă între ele, având un grad de virtualitate şi de interconectivitate cât mai mare.
Metafora (să mi se ierte termenul) centrală a volumului este jocul de şah dintre Tristan Tzara şi Lenin, care, evident, poate a avut, poate n-a avut loc. Este jocul de şah al secolului XX şi al secolului nostru, bătălia dintre artă şi ideologie, dintre mişcare şi stagnare, libido şi mortido, traseu şi locaţie, carnal şi virtual, carnaval şi adunare a C.C. al P.C.R., dintre dionisiac şi statuia lui Dionysos. După cum şi Codrescu răsuflă uşurat, odată cu destrămarea U.R.S.S. şi căderea Cortinei de Fier, Vladimir Ilici pare să fi pierdut avantajul detaşat pe care îl deţinea. Deşi meciul nu s-a terminat, Tzara are toate şansele să câştige. Nimic altceva decât o metaforă a istoriei secolului XX, această partidă de şah este un teatru al cruzimii desfăşurat între cele două extreme, actorii principali fiind Tzara, Lenin, Ball şi Emmy Hennings, Marcel Iancu (Janco), Huelsenbeck, Maiakovski, Stalin, Dali, Breton, Burroughs, Ginsberg, Mina Loy, Peggy Guggenheim, masele de manevră şi publicul participant.
Încă o indicaţie oferită de autorul romanelor Mesi@, Casanova în Boemia şi Wakefield, cărţi a căror protagonişti urmează foarte atent sfaturile ghidului: „Happily, virtuality is the fatal weakness of virtual communities and their members. Why happily? Because we are artists, that`s why. We have n-o taste, but a stubborn desire to make you taste something else” (p.165). (Din fericire, virtualitatea însăşi este punctul vulnerabil fatal al comunităţilor virtuale şi al membrilor lor. De ce din fericire? Pentru că noi suntem artişti, de aia. Nu avem bun gust, ci doar dorinţa încăpăţânată de a vă face să gustaţi altceva). Noi n-avem bun gust, noi sîntem artişti. Asta striga anul trecut Andrei Codrescu de pe coperta unei culegeri de eseuri publicate la Polirom. Acum exemplifică această idee încă o dată, prin asocieri şi unghiuri surprinzătoare, convingându-ne de multitudinea de asemănări şi nebănuitele deosebiri dintre şamani şi World Wide Web, Lenin şi Tzara, Tzara şi Breton, şah şi box, Kabbala şi Dada, precum şi o mulţime de alte dihotomii şi perechi care pornesc de la acelaşi principiu sau acelaşi paradox, urmând să se despartă violent mai devreme sau mai târziu.
Mai multe nu aş spune, decât că detalii în plus prezentate aici ar strica farmecul lecturii, atât de bogată încât ar necesita cel puţin un serial de trei cronici pentru a zgândări cât de cât multitudinea de subiecte fezabile polemicii. Poate doar o mică trimitere la arhiva revistei 22 din această primăvară, unde Paul Cernat a realizat o cronică pragmatică şi politically correct. Ca încheiere, prefer să ofer un alt fragment din presa internaţională, de această dată din cea britanică, ţinta fiind un articol semnat PD Smith, în The Guardian: „The bad news is that Lenin’s ruthless worldview (sans communism) has won and we are now all posthuman, a condition in which your <<meat-body>> – augmented by technology (iPhone, iPod) and drugs – becomes a denatured <<e-body>>.” (Vestea proastă e că viziunea globală crudă a lui Lenin (comunismul) a câştigat, iar noi suntem acum toţi post-umani, o condiţie în care „corpul carnal” – sporit de tehnologie (iPhone, iPod) şi droguri – devine un denaturat „e-corp”). Fără să vrea, autorul acestui articol, neînţelegând absolut nimic şi probabil necitind cartea în întregime, a comis un act Dada de zile mari. De ce? „All words are Dada if they are correctly misused” (p. 54). (Toate cuvintele sunt dada dacă sunt folosite greşit cum trebuie).Voilá!
Notă – Traducerea pasajelor din presa internaţională îmi aparţine. Traducerea fragmentelor din cartea lui Andrei Codrescu aparţine Ioanei Avădani, căreia îi mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţă.
Revista Tomis, noiembrie 2009
))))))))))))))))))))))
