e-republik

joc e-republik de ceva vreme si incepe sa ma prinda. yeah, i know, but still, try it

ce-mi place mie la lautari

ca stie, nene, ca stie…

si… sa nu uitam

the posthuman dada guide interface

partea buna

partea buna e ca in sfarsit, dupa lupte seculare, a reaparut site-ul Echinox si arata foarte fain. multe multumiri lui marius lobontiu. partea proasta e ca inca nu exista niciun material pe el. da revin cu detalii mai incolo… la lansarea oficiala. covrigei din partea casei si lecturi publice, schimb de linkuri in blogroll si alte din astea, in curand.

ca si`asa imi place chagall (omagiu involuntar)

pe cuvant de cercetas/pionier ca nu e picior de photoshop in poza asta mi-a placut cum a iesit.

perspectiva comparatista

sa credem oare in coincidente? eu am invatat sa nu. totul de pe http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

http://totallylookslike.com/

despre profi si alti demoni

cica un prof de la poli, la primul curs, ii pune pe studenti sa inchida ochii un minut, sa se roage si sa se gandeasca bine ce vor de la viata, dupa care le baga pe gat, la modul de musai, carti de 250 de lei. chestia asta mi-a adus aminte de o scena din terminus paradis care se aseamana destul de mult cu ce am zis mai sus, numai ca domnul capitan Burcea e ceva mai sincer si cu siguranta mult mai putin ipocrit. problema cu ironia e ca odata cu inflatia incepe sa isi piarda valoarea. totusi, gustul e acelasi…

Şoarecele, pisica şi Paul Cernat (Echinox 1-4/2009)

Într-o mare măsură, Paul Cernat este un critic egal cu sine însuşi, coerent, greu de atacat dincolo de nivelul speculativ. Aplicând de cele mai multe ori o lectură atentă, fără pretenţia exhaustivităţii (acest oribil termen), Paul Cernat face uz de relativism exact atât cât are nevoie pentru a-şi legitimiza discursul, pentru a-i da până la urmă aerul de sentinţă asumată 100%. Fără a aplica o grilă de lectură impresionistă, reuşeşte uneori (nu foarte des, ce-i drept), să surprindă prin exprimări speculative de o plasticitate aparte (de exemplu, numindu-l pe Ioan Es. Pop „acest Syd Barrett al periferiei autohtone”) fără a deranja ochiul cititorului agasat de digresiuni.

În cronicile şi eseurile lui Paul Cernat există întotdeauna construcţii de genul „Cu siguranţă… Pe de altă parte…”, aceste turnuri discursive fiind urmate de cele mai multe ori de sentinţă. Un demers onest în esenţa lui, lipsit de maliţiozitate ori resentiment. Desigur, când această grilă este aplicată efectiv, speculaţiile pe seama validităţii pot începe. Având în vedere volumul Lindei Maria Baros, Casa din lame de ras, Paul Cernat consideră în 2007 următoarele: „Cu siguranţă, vedetele <<milenarismului>> autohton ar avea de învăţat din rigoarea discursului poetic şi din acurateţea gravă a autoarei sorbonarde”, dar… „Puţine poeme se constituie însă în piese de rezistenţă, unde autenticismul crud şi rafinamentul reflexiv se echilibrează”. Un alt exemplu găsim în tratarea figurii lui Dan C. Mihăilescu, într-un articol din 2006: „Fie că unora le place, fie că nu, cel mai important şi mai reprezentativ dintre cronicarii literari ai perioadei postcomuniste este Dan C. Mihăilescu. [...] Pe de altă parte, statutul de vedetă critică îşi are preţul său: risipirea, vulgarizarea, seducţia efemerului…”. Riscul unei astfel de retorici este faptul că ea funcţionează foarte bine şi în sofisme, poate păcăli. „Fără îndoială că roşul este o culoare interesantă, dar nu este albastru”. Totuşi, Paul Cernat poate fi surprins rareori în construcţii de acest gen fără a avea acoperire.

O altă recurenţă este dată de construcţiile tip „mai e mult până departe”, marcând un traseu teleologic scriitorilor. Tratând în mai 2006 un volum al unui coleg de breaslă, criticul concluzionează astfel: „Deocamdată, volumele foiletonistice ale lui Bogdan Creţu îmi par a fi mai ales nişte utile (anti)camere de rezonanţă pentru eforturile personale de sinteză” (anticamere, antecamere?). Astfel de valorizări legitimizează prin simpla lor invocare, uzitând o logică pe cât de simplă, pe atât de subtilă: „Eu, criticul, fiind în stare să îţi intuiesc traseul, evoluţia, mă aflu automat într-un stadiu superior”. Sunt aceste consideraţii didactice potrivite sau nu, mai ales când sunt reacţii la lecturi din alţi critici? Patinăm pe o gheaţă foarte subţire a elocinţei.

La nivelul micilor (spre mari) obsesii, Paul Cernat are două probleme. Prima problemă este mizerabilismul douămiist: „Nu încetez să mă mir văzând cum unii colegi (pe care altminteri îi preţuiesc mult, în ciuda nu puţinelor deosebiri de opţiuni şi opinii) umflă cu pompa estetică acest <<fenomen>> imatur… Sincer, nu prea-mi vine să teoretizez preţios şi pretenţios în marginea lui”. Atacând foarte tranşant poeţii „neo-beatnici” de fiecare dată când are ocazia, Paul Cernat susţine că singurele lucruri care îl deranjează sunt mimarea autenticităţii, lipsa valorii şi supralicitarea, avându-i în vedere, printre mulţi alţii, pe Dan Sociu („lipseşte tocmai poezia”) ori Elena Vlădăreanu („a fost şi este o poetă supralicitată”). Pe de altă parte, Paul Cernat îi apreciază pe Dan Coman, Svetlana Cârstean ori Ştefan Manasia, situându-i într-o tradiţie valabilă şi viabilă.

Pe coordonatele Cărtărescu vs. douămiism (conştienţi totuşi că acest conflict nu există efectiv), Paul Cernat şi Andrei Terian au avut o polemică scurtă, dar tăioasă. Replicând articolului (E)scatologii milenariste al lui Cernat din Observator Cultural (nr. 83/2006), Andrei Terian a contestat locul fruntaş care îi era acordat lui Cărtărescu de către criticul bucureştean, Paul Cernat răspunzându-i voit tranşant, chiar puţin maliţios pe alocuri, în următorul număr al Observatorului. Cu puţine lucruri au rămas ambele părţi după aceste şicane, însă acest tip de schimburi de replici este simptomatic pentru conflictele cărtărescieni vs. contestatari (ori cum susţine bucureşteanul, Capitală vs. provincie).

A doua obsesie a lui Paul Cernat, asupra căreia din mai multe motive plutesc aburi confuzi de septicism, este lipsa Romanului, a Culturii, a Capodoperei. Articolele din seria „Puncte din oficiu pentru literatura tânără”, întâmpinate de valuri de proteste în media culturală, au avut meritul de a întărâta şi, sper, motiva prozatorii tineri. După ce i-a recenzat pozitiv, i-a prefaţat şi i-a susţinut pe mulţi dintre cei acum incriminaţi, Paul Cernat consideră în toamna lui 2008 că „Dan Lungu e un prozator eficient şi tenace, dar lipsit de forţă” sau că „fracturismul nu a dat nimic substanţial în proză” ori că „O trecere în revistă a prozatorilor pînă în 30 de ani, de la Dragoş Bucurenci şi Ioana Baetica la Dan Sociu, oferă un tablou deprimant”. Sătul de bricolaje, Paul Cernat vrea „marea proză” (ghilimelele îi aparţin), prozatori fulminanţi, sclipitori, artă mare, scrisă de tineri cu lecţia modernismului la degetul mic. Umanism tradiţional. Postmodernismul în România şi-a pierdut miza, printre altele.

Deşi probabil că în linii mari Paul Cernat crede şi acum în ce a susţinut acum câteva luni, gestul mi se pare activat de pulsiuni spontane, ghidate de un pesimism oarecum de conjunctură, mai degrabă decât să constituie o panoramă alarmantă a prozei actuale. De ce? Pentru că autorul însuşi, în ianuarie 2009, ajunge să recunoască, cu ironie şi umor, ce-i drept, că „Am avut însă şi oarecari motive de optimism literar (nu la poezie, ce-i drept), după o criză acută de pesimism în timpul verii… Căci abia am apucat să trimit la Observator… a treia parte a intervenţiilor mele <<apocaliptice>> privind proza tînără – sau, mă rog, încă tînără – şi au început să apară, prin librării, confirmările în roman. Toamna, că toamna se numără toate cele…” Astfel, mai în glumă, mai în serios, Paul Cernat consideră că reacţia lui din vară a fost catalizată şi de setea dinaintea potopului târgurilor de carte. Această schimbare de atitudine nu înseamnă neapărat inconsecvenţă, dar orice cititor poate întreba amuzat: Domnule Cernat, n-aţi prevăzut venirea toamnei? Fără a cădea în paranoia, punem considera că valurile provocate de aceste articole au mai direcţionat câteva reflectoare în direcţia criticului, chiar dacă acest plus la capitolul imagine-marketing a fost mai degrabă accidental decât premeditat.

Că tot veni vorba mai sus de confuzie şi inconsecvenţă, cum putem pune cap la cap următoarele două judecăţi? În iunie 2006: „Un roman pe drept elogiat a fost De­ge­te mici de Filip Florian, apărut anul tre­cut în colecţia Ego.Proză a Editurii Po­lirom. Consensul pozitiv al receptării sale poate fi comparat doar cu cel al Flo­ri­nei Ilis.” În august 2008: „La Florina Ilis, [...] anvergura Cruciadei copiilor nu poate face trecută cu vederea verbozitatea melodramatică, pretenţioasă şi greoaie, ce sufocă primele două masive romane ale trilogiei sale”. În doi ani, o carte a cărei receptare pozitivă în bloc este privită ca ceva natural devine o carte sufocată, trasă din anumite puncte de vedere pe linie moartă. Iar acesta este un singur exemplu. Paul Cernat s-a apărat pentru aceste diferenţe chiar prin conceptul folosit mai devreme, de „puncte în plus”, puncte de încurajare. Pe care, ne avertizează, n-o să le mai dea decât foarte greu de acum încolo. Undeva între demonstrarea unei stări de fapt greu de contrazis şi agitaţia pesimistă inutilă, domnul Cernat a atras atenţia cu această ocazie mai mult asupra criticii decât asupra prozei.

Totuşi, sincopele din discursul lui Paul Cernat sunt minore în comparaţie cu edificiul critic pe care îl construieşte cu migală. Un lucru important, deontologic vorbind, este faptul că Paul Cernat dă foarte rar impresia că scrie „ca să fie scris”, „că trebuie”, „că i se cere articolul”. Sincopele pot fi, la o adică, ajustate din mers. Oricum, rămân cu o singură nedumerire la finalul acestui articol. În luna februarie a acestui an, scriind despre Cartea tuturor intenţiilor de Marin Mălaicu-Hondrari, Paul Cernat concluzionează: „Scris de un autor cultivat şi profund, neîndoielnic un poet adevărat, microromanul de faţă este o carte despre ratare şi o carte ratată, o carte despre virtualitate şi o virtualitate ea însăşi”. Am uitat să menţionez până acum că începând unele cronici pe un ton jovial, Paul Cernat dă impresia că agreează cartea. Doar pentru a o desfiinţa în final. Un fel de joc de-a şoarecele şi pisica. Cartea tuturor intenţiilor este un microroman ratat. Asta e de bine sau de rău?

Claudiu Komartin – Un anotimp în Berceni

Who is Tătuca?

Trebuie să recunosc că citind cel de-al treilea volum de poezii al lui Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, apărut anul acesta la editura Cartier, colecţia Rotonda, „la pachet” cu volumele lui Radu Vancu şi Dan Coman, am ajuns să îmi revizuiesc puţin optica de receptare a poeţilor douămiişti (iar într-un text de 4100 de caractere e mult prea greu până şi să îţi dai cu părerea despre ce-o fi acela douămiism, deşi câteva anchete recente, cum ar fi cea din Vatra, au mai clarificat puţin peisajul). Am ajuns, de asemenea, să mă întreb la fel de asumat cam în ce direcţie se îndreaptă poezia celui ce a impresionat cu Păpuşarul şi alte insomnii ori Circul domestic acum şase, respectiv patru ani, plasându-se destul de spectaculos în primele rânduri ale volatilului canon dictat de critica de receptare.

Exceptând ciclul Poemele cu tătuca, destul de amplu, însă, din păcate, puţin superfluu atât în interiorul propriului discurs cât şi în contextul generaţiei, celelalte două cicluri nu dau impresia de unitate şi coerenţă, părând mai degrabă o scurtă antologie de autor. Totuşi, lucrul acesta nu este neapărat un punct slab. Citându-l pe Marin Mălaicu Hondrari, dintr-un interviu recent, pot argumenta că „poezia […] continuă să fie remarcabilă tocmai pentru că nu are niciun înţeles, nici un sens, te înnebuneşte” (Ziua, 22 sept. 2009), iar tocmai aici începe greul pentru cel care încearcă să lectureze acest volum cu gândul de a-l aşeza undeva anume.

Pornind de la indiciul oferit de titlu, unul din primele lucruri pe care le observi este că lecţia simboliştilor francezi este nu doar asimilată, ci şi resemantizată, fiind aplicată ca bază pentru o construcţie de cele mai multe ori complexă. La o privire superficială, îl poţi socoti pe Komartin din acest volum un epigon al lui Rimbaud ori Mallarmé. Totuşi, suprapunând stratul de autobiografism, ceva recurenţe tematologice teriomorfe, precum şi faptul că autorul trage cu ochiul la lirica altor douămiişti chiar şi fără să conştientizeze asta (poate Ianuş din Ursul din containăr sau Ştrumfii…, Coman din primele două volume, Vlaşin, Perţa sau Manasia pe ici pe colo), observi un melanj eterogen, care are totuşi o marcă distinctă, marca unui poet deja format, lucru ce salvează Un anotimp în Berceni ca punct de turnură în lirica lui C. K. În ce direcţie, nu pot încă să îmi dau seama, însă echilibrul acestui volum, eclectismul fardat marchează o răscruce. Pariez că Anotimpul… a reuşit să satisfacă multe dorinţe critice ori de generaţie, punctând o transgresiune, un moment de tranziţie al unei voci narative destul de puternice şi distincte pentru a oferi, totuşi, mai mult. Având o poetică… multilateral dezvoltată, ciclurile Black Butterfly şi La debarcader respiră deziluzie, dragoste şi abjecţie (cum frumos spune Salinger), respingerea alterităţii fiind trăită cu o voluptate ascunsă, dar totuşi transparentă în subsidiar: „nu vreau să mă gândesc la oameni/ iubirea lor este un fluture negru/ cu aripile întinse/ ce se aşază pe fruntea unui gimnast paralizat” (p. 45). Alteritatea mecanicizată este formată din milioane de „roboţei japonezi” care „lucrează şi-n somn”, raportul cu societatea şi propria scriitură fiind unul aproape romantic şi aproape mitoman: „În anii ăştia am învăţat că pot face multe/ pot sări în pat, pot scrie/ sau pot să nu mişc un deget/ că tot o să mi se urce la cap pân` la urmă”, ori „nimic nu îmi foloseşte/ mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric/ să lucrez […] la ceva ce n-o să semene în final/ nici cu un porsche/ nici cu-o treierătoare” (ambele p. 43). Multe ar mai fi de spus despre imaginarul patern, despre copilărie, despre fantasmele monstruoase ale degradării din ciclul Poemele cu tătuca, întruchipări ale timpului într-o lume decăzută, un mic Waste Land cu şanse de recuperare, însă nimic extraordinar în toate acestea.

Până la urmă, e greu să pui o etichetă acestui volum, mai ales una monosilabică sau deloc evazivă. Dacă aş şti răspunsul la câteva întrebări, poate ar fi mai simplu. De exemplu: unde e Berceniul ăsta poetic, de la periferia lui Ioan Es. Pop pe ce stradă o iau? De ce e Tătuca de peste Prut? De ce urlă discursul acesta după critică psihanalitică? Etc etc etc.

Radu Vancu – Monstrul fericit

Un anotimp în paharul gradat

Volumul de poezii al lui Radu Vancu, „Monstrul fericit”, apărut anul acesta la editura Cartier din Chişinău, colecţia Rotonda, este întâlnirea deloc întâmplătoare a unei ediţii complete Enciclopedia Britannica cu o sticlă de vodcă, pe masa unui birt din capitala unui judeţ, fie el de munte sau de mare.

La început, pentru a completa comentariul lui Dragoş Varga de pe coperta a IV-a (căci, nu-i aşa, acolo se termină cartea şi încep părerile), în care acesta spune că Vancu are solo-ul lui Malmsteen şi rafinamentul demoniac-senzual al lui Steve Vai, trebuie adăugat, pentru a avea un concert G3 de zile mari, că din lista chitariştilor lipseşte chiar Joe Satriani, cu virtuozitatea sa de a combina diferite surse şi de a păstra cursivitatea chiar şi atunci când schimbă ritmul de mai multe ori în câteva secunde. Mai exact, trebuie adăugat că poezia lui Radu Vancu are ceea ce am putea numi fluenţă turbulentă cu punctul pe „i”. Diferenţa este, din păcate, faptul că Satriani a vândut peste 10 milioane de albume, pe când volumul lui Radu Vancu a apărut în ediţia I în 340 de exemplare. Dar, despre tiraje, cu altă ocazie, una mult mai nefericită.

Cartea de 74 de pagini este consistentă nu atât în volumul de text cât în puterea de concentrare a ideilor şi imaginilor. Poezia, construită pe un filon narativ subtil, ce se relevă ca piesele unui puzzle de-a lungul lecturii, conţine expresii grele însă nu greoaie, de genul „sufletul e testosteron pur” care lăsate în suspensie ar da senzaţia de preţiozitate, însă dublate aproape întotdeauna într-un echilibru instabil, perfect aproape, de imagini ironice, autoironice, reflexive şi concentrate,  precum „Când sufletul i-o trage pe la spate memoriei, strângi din dinţi/ şi speri că-i începutul unei prietenii speciale” (De anima, p. 32), oferă ochiului atent şi sensibil la concepte ori fineţuri veritabile, însă avid de „efect de real”, o lectură aproape desăvârşită.

Lirismul etilofil brodează în jurul paharului. Câteva exemple de remarcat: „orice ateu socialist care bea cu nădejde/ se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.” (ce-ar mai mustăci Dostoievski!); „greu, tare greu se bea/ fără revelaţie”; deşi alcoolizat, „lumea-i tot acolo, cu mutra/ ei de Rain Man”. Inevitabil, Radu Vancu are în poezie câteva obsesii, resemantizate şi nuanţate de-a lungul apariţiilor recurente: imaginea suicidului patern duce la dezintegrarea lumii, singura „epifanie second hand” care rămâne la îndemână fiind cea indusă de alcool, însă nu ca paradis artificial, ci pur şi simplu ca mijloc de subzistenţă metafizică ori psihică. Tot din raţiuni de supravieţuire (acesta fiind şi titlul poemului din care citez acum), memoria trebuie cauterizată, amintirile trebuie… „benignizate”: „Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile fără dezgust & ură/ [...] Să nu-ţi urăşti şi să nu-ţi iubeşti amintirile”. În această lume fără consistenţă, există o altă epifanie, mult mai puternică, ce o exclude parţial pe prima, iar potenţialitatea acesteia este împlinită prin erotism şi iubire, salvare în „o lume tot mai materialist dialectică”. Astfel, farsa tragică, bâlciul fără urmă de traiectorie teleologică, fără sens ori afectivitate, cu afect teatralo-penibil, oferită de opţiunea etilică, este îmblânzită de eternul feminin, nu mai puţin ironic introdus în scenă: „Când de-odată tu răsărişi în calea-mi/ Cami, tu dureros de antialcoolică,/ Misionarismul tău mă converti la monoteismul hameiului”.

Volumul este împărţit în două secţiuni. Prima, „Etilograffiti”, este corpusul efectiv de poezii, iar a doua, „Confesiunile monstrului fericit. Un apolog”, este o tiradă în care biografismul, conceptele, ironia şi referinţele livreşti se combină de-a lungul a 20 de pagini, oferind o delicioasă struţo-cămilă, dacă nu chiar o prelungire necesară, cel puţin una firească a volumului efectiv de poezie. Iar încheierea, închinată unuia din „patronii spirituali” ai volumului, Ion Mureşan, este „Poemul despre elocinţă” şi începe aşa: „Vai, săracele, vai, săracele neveste de alcoolici!”. Restul poemului e atât pe măsura volumului, cât şi pe calapodul minunatei poezii pastişate.

Radu Vancu nu face parte din tagma băutorilor metafizici, nici a celor boemi pur-sânge, poezia lui fiind mai degrabă îmbibată de etil existenţial, chiar cu mici nuanţe existenţialiste, dar care nu sunt duse până la capăt. „Cine ştie să bea trebuie să ştie să şi iubească”, îl parafrazează ludic Radu Vancu pe Sf. Augustin. Iar dacă cel ce bea şi iubeşte mai ştie să şi scrie bine, atunci fericit este el, monstru fericit.

ivan iii

Ivan citi articolul nesemnat de două ori, după care rupse atent colţul de ziar, îl împături cu migală în trei rânduri, apoi îl aruncă, alături de alte petice de ziar, în cutiuţa din lemn lăcuit destinată acestui scop, aşezată pe televizor, în stânga peştelui decorativ de sticlă primit cadou de la mătuşica Nataşa din Cahul cu trei ani în urmă. După aceea, se întoarse la masă şi stinse ţigara, după care sorbi lent cafeaua rămasă, cu înghiţituri mici, căscând gura la peretele de căscat gura din faţa sa (Ok, expresia e luată dintr-un roman de John Barth, al cărui personaj principal e tot avocat, dar asta nu înseamnă că nu sunt original. Pur şi simplu sună bine, al naibii de bine. Orice ar spune savanţii italieni, dacă Dumnezeu nu există, iar asta e destul de posibil, atunci totul este permis. Ok, asta e din Fraţii Karamazov. Pe unul dintre ei chiar îl cheamă Ivan şi se întâlneşte cu-n drac, deşi n-am înţeles niciodată care e scopul dracului în economia cărţii).

Exact în clipa în care Ivan (Firescu, nu Karamazov) termină de băut cafeaua, îi sună mobilul (ar fi fost culmea să îi sune mobilul lui Ivan Feodorovici). Era Matei.

ivan ii

După ce făcu un duş scoţian de un sfert de oră, cu schimbarea temperaturii o dată la jumătate de minut (găselniţă, chipurile, tibetană), Ivan aruncă boxerii folosiţi pe gemuleţul de la baie şi scoase o pereche nouă din dulapul de deasupra bideului (nu-l folosise niciodată, însă era bine să ai unul, cine ştie când ţi-ar putea fi de ajutor) şi se echipă cu hainele scotocite în primul alineat, înţelegi, pantalonii cu Batman şi tricoul cusut cu aţă albastră. Masa arăta dimineaţa întotdeauna la fel, cu mici variaţiuni pe temă. Când era bine dispus, câteva fructe sau un iaurt îşi făceau apariţia pe muşamaua scrobită, în rest, aceeaşi cană verde plină cu lapte cald, două cornuleţe cu unt sau pain au lait, patru crenvurşti de pui fără pic de pieliţă, trei felii de toast (sau erau două?), câteva madlene ş.a.m.d., ş.a.m.d. Plictisit de propriul stomac, domnul Firescu mâncă doi crenvurşti cu pâine, bău dintr-o înghiţitură tot laptele, apoi aruncă restul alimentelor la gunoi şi îşi umplu cana verde pe jumătate cu cafea, aprinse un Lucky Strike light şi începu să citească titlurile ziarului de luni, 23 martie 2009. Liberalii acuză. Socialiştii acuză. Noua Dreaptă acuză şi păruieşte. Ministrul transporturilor este prins furând şi este intervievat în stare de libertate şi ebrietate. Cercetările continuă. Arme furate de pe aeroportul militar. Cercetările continuă. Câinele lui Obama şi-a luxat piciorul stânga-spate. Cercetările continuă. Fumatul chiar ucide. Dinamo a încasat-o iar acasă. Fizicienii italieni au descoperit ecuaţia care confirmă existenţa lui Dumnezeu. Dacia Sandero se vinde bine în Grecia. Stai, stai, stai! Derulează. Dacia, Dumnezeu, Dinamo… încă puţin. Aşa. Fumatul chiar ucide, uite, pagina 17, colţul dreapta-sus, în medalion, deasupra lui Sarkozy.

intalnire cu C.

trebuia sa ma intalnesc cu C. in fata la catedrala pentru a-i inapoia o carte. obosit dupa examen, m-am asezat pe singura banca libera la umbra, am scos un ketonal din buzunar, litrul de lapte din plasa si am luat o dusca sanatoasa si hapul salvator. “ajung in 15 minute”. era genul de zi in care orice raza de soare e prea puternica, in care umblu de parca as vedea orasul pentru prima oara in viata mea.
dupa 5 minute, un barbat pe la vreo 60 de ani, in carja, tarand jumatate de corp paralizat dupa el, cu o expresie de teroare inghetata pe fatza, cu gura intr-o grimasa piezisa, se apropie de mine cu pasi grei, tarsaitzi. se opreste in fata mea si imi face semn cu bastonul sa ii fac loc. ma asez pe celalalt colt al bancii, lasand intre mine si el rucsacul si plasa. din gesturile ample si expresive am inteles ca nu poate vorbi. mi-a multumit amabil pentru loc. un alt barbat a venit la mine si mi-a cerut un foc, moment in care cel de pe banca ii explica omului cu tigara, animat de verva unui orator coleric, ca nu e bine sa fumeze si ca ar face bine sa stinga tigara. omul il ignora si pleaca.
un baietel angelic la vreo 3 ani se plimba prin fata noastra, tinand in mana o floricica albastra. batranul il cheama din ochi si copilul ii intinde floarea. barbatul ii multumeste frumos, iradiind, miroase floarea si i-o intinde inapoi. copilul zambeste si fuge rusinat spre mama sa, care urmarise zambind intreaga scena.
dupa inca vreo 5 minute, in fata noastra se opreste un grup de fete de liceu, imbracate sumar (era foarte cald deja). batranul incepe sa se agite, sa dea din maini, isi bulbuca ochii, nu mai are stare. dupa vreo 30 de secunde incepe, cu vinovatie si abjectie, sa si-o frece energic prin blugi. exact atunci apare C. ma ridic, ii intind cartea si discutam putin si crispat, cum discuta de obicei oamenii certati care ar prefera sa fie in oricare alt loc, dupa care amandoi salutam, ne intoarcem spatele si plecam in directii opuse, lasand in urma un om foarte, foarte trist.

ivan I

La fel ca în oricare altă dimineaţă (poate în ziua aceea cu o idee mai sâcâit decât de obicei), Ivan Firescu se trezi iritat de alarma telefonului său mobil, un Nokia trecut prin două recesiuni, destul de impunător încât să constituie piesa de rezistenţă a unui muzeu al tehnologiei cel puţin respectabil. Cu lejeritatea şi spontaneitatea naivă a omului care ştie că nu este văzut de nimeni, Ivan îşi frecă ochii puternic, pentru a alunga punctele negre ce îi jucau în faţă, puncte ce dansau în fiecare dimineaţă destul de mult timp încât avocatul să înjure în gând, dar destul de puţin pentru a-l convinge să consulte un doctor. Cu aceeaşi nonşalanţă îşi scoase boxerii din fund şi răscoli în dulapul „de weekend” după o pereche de pantaloni scurţi de casă şi un tricou roşu, rupt la sub-braţ şi cusut apoi cu aţă albastră. Lui Ivan îi plăcea, aproape mai mult decât orice, să fie tacticos în dimineţile libere, să îşi cerceteze cu un viu interes, de la distanţă, unghiile de la picioare, să radă cu rigla linguriţa a doua de zahăr, apoi să o amestece în cafea în aşa fel încât să nu ridice zaţul la suprafaţă, să cureţe crenvurştii încălziţi la microunde cu o lentoare ce ar reuşi să îl scoată pe Ghandi din sărite. În fine, cam ce-ar face un burlac la 32 de ani, mulţumit de sine, într-o zi de sâmbătă, între 9:22 şi 9:57 A.M.

chestii care incep cu “m” si incap intr-o cana

melc, miriapod, Merlot, Mirinda, masca venetiana, muraturi, meduza, micsunele, Martini, Mars, misiva, mandarina, margarina, Marguerita, muguri, mustar, minge de ping pong, minge de tenis, minciunele, mure, musetel, mango, mesa, mirt, melanina, musama, medicamente, metacarpiene, metatarsiene, metal, menstruatie, masinuta, metanol, metan, mir, Minnie Mouse, Mickey Mouse, mei, mosc, mobil, muschi, maieu, Milka, miere, mâna, maltz, medalie, medalion, mercur, maslina, masea, maselarita, marar, mileu, matase, madlena, manusa, mortar, moloz, miracol, moneda, monoclu, minciuna, maneta, mâner, magnet, menta, mentol, menisc, muzicutza, moarte, mujdei, moare, manseta, mac, maglavais, magiun, mina, mentosane, mied, mascarpone, mozarella, muci, marmura, marker, mâtza, mâncare, manshon, margele, malai, mar, murdarie, musca, musculitza, musina, molie, mânatarca, Mephisto, maimutzica, mâl, mol, motorash, manivela, mizerie, motan, mendeleeviu, mazare, mazariche, martzipan, Maltesers, mucegai, merishoare, micron, microSD, metronom, Mountain Dew, midie, mixobacterie, mufa, metafizica, mesaj, merinde

concept: oana si ancutza

(scuze ca v-am furat ideea, dar m-a atras mult prea tare)